Valentin E. Popescu

…SAU….CUNOASTEREA  OMOARA  DORINTA

”Dragostea distruge sexul” este una dintre deja celebrele afirmatii lacaniene care izbesc si provoaca gindirea. Ce dorea maestrul sa spuna?…

Definirea citorva atribute a celor doi termeni implicati ne poate orienta in descifrarea logicii lacaniene, care ne dezvaluie o serie de particularitati ale gindirii. Pentru a nu confuza cititorul am sa tratez cei doi termeni ca pe doua categorii abstracte, totale, in viata reala dragostea si sexul imbinindu-se, combinindu-se in proportii variabile in relatiile dintre oameni.

Dragostea defineste o legatura emotionala de un tip special, presupune o legatura cu o durata semnificativa, presupune un anumit grad de stabilitate si continuitate – fiind dificil sa vorbim despre dragoste intr-o relatie pasagera. Expresia `dragoste la prima vedere` este imposibila din punct de vedere psihologic, ea trebuind inlocuita cu expresia `atractie la prima vedere`. Dragostea are nevoie – si solicita incredere si continuitate pentru a se putea dezvolta. Deasemeni dragostea presupune in mod obisnuit o relatie intre persoane de sexe diferite, spre deosebire de iubire, care reprezinta o legatura emotionala cu un spectru mai larg. Ne putem iubi parintii, copii, uneori chiar si pet-ul…

Dragostea presupune un anumit nivel de cunoastere a celuilalt, un anumit nivel de intimitate. Aspectul intimitatii subliniaza o calitate speciala a sentimentului de dragoste; acest sentiment tinde sa estompeze granitele dintre noi si celalalt, este o forma de mare apropiere emotionala, de introiectare si identificare partiala a unuia cu celalalt, de pierdere a unuia in celalalt. Cei doi formeaza un tot, se intrepatrund si se confunda, cei doi traiesc uneori aceeasi experienta. Dragostea este o experienta fuzionala in care cei doi participanti ofera ceva din propria persoana celuilalt, cunoscind astfel un fenomen de imbogatire printr-o oglindire reciproca. Dragostea este altruista si tinde spre instalarea unor raporturi egale intre participanti, ea ofera in aceeasi masura in care primeste sau altfel spus dragostea se alimenteaza din ceea ce ii este oferit celuilalt, bucuria sau binele lui este si al nostru. Putem spune ca dragostea reface ceva dintr-o mitica completitudine narcisica, prin aceasta sprijina asocierea in cupluri si un anumit tip de atomizare sociala, de suficienta a diadei formate de aceasta legatura. Dragostea nu are nevoie de spectatori, de audienta, de implicare sociala, este un exercitiu privat.

De partea celalalta sexul este o experienta axata pe obtinerea unei senzatii, trairi, placute pentru cel/cei care participa la actul sexual real sau simbolic. Sexul se bazeaza pe un masiv fenomen proiectiv si pe o necunoastere a partenerului care devine o conditie a dorintei, atractia necunoscutului fiind probabil cel mai puternic afrodisiac. In actul sexual celalalt este un ecran pe care proiectam ceea ce ne dorim, necunoscutul din celalalt poate lua orice forma, mai ales forma dorintelor noastre! Celalalt este reprezentat conform dorintei noastre, iar dorinta presupune separare de celalalt si diferentiere, dorinta tintind tocmai posesia acelui ceva care ne lipseste si care se afla, credem noi, in posesia partenerului. La limita, celalalt este un obiect de la care asteptam implinirea unei dorinte, intotdeauna personale. Sexul este in esenta sa egoist, dorinta noastra si excitatia aferenta se bazeaza tocmai pe diferentierea de obiectul dorintei. Sexul implica de multe ori raporturi de putere si un gen de logica duala de tip bun/rau, rapid/lent, placut /neplacut, acesta logica nefiind in mod obligatoriu simetrica. Din punct de vedere al functionarii sociale sexul incurajaza si sustine diferentierea eu/celalalt, promoveaza individualismul si colaborarea pentru atingerea unui scop/placere comun, implica uneori concurenta si cucerire. Sexul este un act social de schimb in care ofer ceva pentru a primi un plus de satisfactie. In actul sexual asteptam sa primim ceva, suntem intr-o forma de receptivitate. Sexul reclama prezenta fizica a celuilalt in timp ce in sentimentul de dragoste suntem mai dregraba orientati spre a oferi celuilalt ceva, acesta nefiind intotdeauna necesar ca prezenta fizica. Sexul nu are nevoie de celalalt ca intreg ci doar de acele parti din celalalt capabile sa ne ofere placere, cunoasterea celuilalt incurca pentru ca limiteaza fantasma. Prostitutia acopera cea mai pura forma de relatie sexuala.

Daca ne gindim la dezvoltarea emotionala a omului observam ca bebelusul porneste in viata traind un fenomen de relatie foarte strinsa, poate chiar fuzionala cu cea/cel care il ingrijeste, de dependenta fata de adult, mergind catre un proces de diferentiere, de individualizare, de autonomizare. Putem gindi dezvoltarea si maturizarea ca pe un proces de evolutie: de la fuziune si dependenta, catre diferentiere si independenta. Aceasta este cel putin una din axele dezvoltarii acceptate si valorizate in cultura noastra…

Daca asezam cei doi termeni ai ecuatiei dragoste – sex pe aceasta axa observam un fenomen interesant: dragostea pare a tine de o experienta regresiva, primara, in timp ce sexul corespunde mai degraba unei logici mature. In acest punct observatia psihanalitica intra in conflict cu simtul comun, si sistemul de valori promovat cultural care atribuie sentimentului de dragoste un loc mai onorabil in raport cu mult blamata cautare a placerii sexuale. Dintr-o perspectiva a dezvoltarii si a eficientei sociale sexul si cautarea pacerii sexuale ar corespune pozitiei mature – si nu trairea sentimentului de dragoste.

Este adevarat ca sentimentul de dragoste tinde sa stabileasca raporturi durabile, fiind de multe ori trait ca o dependenta de cel de care ne leaga, in timp ce sexul ne ofera mobilitate. Dragostea pacifica si nu revendica, apropie; sexul, prin diferentierea de celalalt sprijina conflictul si revendicarea obiectului placerii, diferentierea si specializarea. Putem observa aici ciocnirea dintre doua sisteme valorice, unul apartinind trecutului iar celalalt apartininind prezentului, aceste schimbari insotind evolutia societatii. Din acest punct de vedere nu ar trebui sa ne surprinda proliferarea sexului si restringerea legaturilor bazate pe dragoste in tipul de societate in care traim si in care individualismul, competitia, statutul reprezinta elemente valorizate si incurajate.

Abordind dialectica dragoste – sex rezultatul este la fel de interesant. Ne amintim de observatiile freudiene care definesc Erosul ca o pulsiune de viata care tinde sa inglobeze unitati din ce in ce mai mari si mai complexe sprijinind astfel progresul si dezvoltarea. Eros este alimentat de o tensiune, de o neliniste, de o cautare. Thanatos, sau pulsiunea de moarte tinde, din contra, sa distruga legaturile dintre elemente, sa destructureze dar si sa se indrepte catre  un echilibru metastabil. Freud dezvolta dialectia Eros – Thanatos in ”Dincolo de Principiul Placerii” preluind conceptul Barbarei Low de ”principiu Nirvana”. Conform acestui principiu aparatul pulsional ar urmari reducerea tensiunii pina la zero, ceea ce ar corespunde disparitiei dorintei. Nirvana, implinirea si stingerea dorintei reprezinta concesii facute mortii psihice.

Sa ne amintim ca vorbind depre isteria masculina Freud observase un tip de alegere a obiectului in care cei doi curenti afectivi, atractia sexuala si iubirea pentru aceeasi persoana, nu au fuzionat. Pentru Freud maturitatea emotionala presupunea capacitatea de a iubi si a dori una si aceeasi persoana…o optiune imposibila, am spune, imprumutind logica lacaniana.

Revenind la dragoste si sex: este usor sa intelegem sexul ca fiind alimentat de pulsiunea erotica; el tinde sa ia in posesie, sa inglobeze, este ”miscare spre” un scop mereu ratat, tocmai din acesta ratare a obiectului dorintei alimentindu-si motorul. De celalalta parte sentimentul de dragoste tinde sa creeze o legatura si o situatie stabila, am putea spune suficienta, care tinde sa anuleze dorinta si sa conduca catre o ”liniste nirvanica” in care nimic nu lipseste celor doi. Din acesta perspectiva sentimentul de dragoste pare a fi alimentat de pulsiunea de moarte care tinde sa reduca tensiunile psihice catre zero si sa impuna repetitia. Performanta sociala este sustinuta de sex si impiedicata de sentimentul de dragoste!

Cele doua tipuri de relatii, relatiile bazate pe atractie sexuala si relatiile bazate pe dragoste pot fi diferentiate si plecind de la raporturile acestora cu realitatea. Atractia sexuala se bazeaza pe o afinitate presupusa, pe un minim contact cu realitatea, in timp ce sentimentul de dragoste se intemeiaza pe o afinitate confirmata, pe compatibilitatea testata a celor doi participanti, pe o realitate comuna traita.

Dintr-un punct de vedere functional, prima etapa a unei relatii (ma refer aici la relatiile mature) este atractia sexuala. Mai tirziu, cind cei doi afla cite ceva unul despre celalalt, poate aparea si dragostea. Totusi cunoasterea, apropierea de celalalt se soldeaza cu reducerea dorintei sexuale – deoarece nu poti fi in acelasi timp si aproape si departe, nu poti sa-l cunosti pe celalalt si in acelasi timp acesta sa ramina un necunoscut pe care sa il explorezi. Deasemeni putem spune ca dorinta sexuala se fundamenteaza pe necunoasterea celuilalt, pe o proiectie. Functional dragostea este cea care face imposibila atractia sexuala. Nu stim ce putem spune despre relatiile in care dragostea si atractia sexuala coexista, putem banui un dezechilibru semnificativ a ponderii celor doua calitati.

Din aceasta perspectiva in relatiile terapeutice reusite putem trai sentimente de dragoste sau mai exact de iubire, corespunzatoare acelor momente de intilnire in care cei doi, terapeut si client, traiesc si gindesc la fel aceeasi realitate interna. Momentele de intilnire care pot merge pina la fuziune fantasmatica sunt momente reparatorii pentru clientii care s-au confruntat in dezvoltarea lor cu carente afective in primii ani de viata. Cit timp clientul ramine ancorat in fantasma unei fuziuni cu terapeutul sau, putem gindi ca terapia ia o forma de functionare care induce regresia, uneori necesara reparatiei. Dar la finalul unei terapii aceasta ar trebui sa favorizeze functionarea sexual matura si acceptarea necunoscutului din partener, concomitent cu renuntarea la intilnirea acelui partener capabil sa satisfaca integral dorinta sa. Terapia este o forma de deziluzionare progresiva menita sa puna clientul intr-un contact cu o realitate care va ramine totdeauna partial frustranta. Desi uneori in timpul unei terapii putem trai o relatie de dragoste, totusi terapia avanseaza in directia erodarii sentimentului de dragoste, de acceptare a limitelor dorintei, de acceptare a diferentelor dintre subiect si obiectul dorintei, fapt care favorizeaza atractia sexuala. Sa ne amintim ca Freud evalua finalul unei psihanalize prin refacerea capacitatii de ”a munci si a iubi”. Dragostea ne face sa nu ne simtim singuri, sa ne simtim intelesi, sexul nu satisface aceasta exigenta. Dimpotriva, uneori in urma unui act sexual se traieste sentimentul izolarii si alteritatii, datorita acestui pericol de cele mai multe ori actul sexual se cere acompaniat in proportii diferite de un sentiment de dragoste care acopera partial distanta dintre cei doi. Dragostea reprezinta analgezicul fara de care intilnirea sexuala ar risca sa-si rateze scopul, adica trairea placerii. Dragostea care tine de registrul imaginar ar trebui sa insoteasca si sa semnifice sexul care tine de registrul real. Desigur, nu am in vedere aici patologiile sexuale, cazurile particulare in care sexul devine terenul de manifestare a conflictelor nerezolvate a unuia sau a ambilor parteneri.

Ambele aspiratii sunt puse in miscare de o logica narcisica, de intregire, de trairea unui sentiment de imbogatire si completitudine – insa sexul pare a corespunde unei miscari progresive, in timp ce dragostea ar corespunde unei miscari regresive, sau mai exact unei stagnari, unui echilibru. Ambele solutii sunt utopice, adica sortite ratarii, insa dragostea permite mai usor trairea fantasmei regasirii. Acest avantaj are un pret, pretul opririi evolutiei, al dependentei, al stagnarii – si nu in ultimul rind al erodarii placerii sexuale.

Sexul – dincolo de placerea organica, este o foame de nepotolit, asemeni dorintei, insa tocmai aceasta foame antreneaza un efort de cautare care uneori poate sustine un proces de dezvoltare in plan social sau chiar personal, cu conditia de a nu deveni singura ratiune de a fi.

Revenind la afirmatia lui Lacan ”dragostea distruge sexul”, cele doua miscari par a se exclude reciproc; nu putem dori si iubi aceeasi persoana, cunoasterea celuilalt, siguranta, confortul afectiv dat de constanta celuilalt omoara dorinta care se fundamenteaza pe necunoastere, pe diferenta, pe trairea sentimentului de lipsa. Cistigam ceva dar pierdem altceva…dar daca specia umana a ajuns la acest nivel de dezvoltare, nu comentam daca este bun sau rau acest nivel, datoram aceasta mai mult tensiunii sexuale si nu inaltelor sentimente de dragoste.

Pentru Lacan optiunea este clara: sex si evolutie. Iluminism versus teologie…din fericire natura a avut grija sa regleze aceste mecanisme nepermitindu-ne de cele mai multe ori sa traim experiente atit de categorice, amestecind lucrurile si incurcind limbile (vezi mitul turnului Babel). Diversitate versus globalizare. Exista o serie de implicatii extrem de importante referitoare la functionarea sociala pe care diferentirea  sexului de dragoste o presupune.

Totul pare o problema de optiune individuala, de filosofie de viata, de libertate interioara, fiecare alege ce drum urmeaza dar este bine sa aleaga in cunostinta de cauza.

Acesta este optiunea oferita de psihanaliza, optiunea cunoasterii, optiunea alegerii constiente.

 

 

 

Doresc sa fac citeva observatii cu carater epistemologic.

A vorbi despre istoria unui concept psihanalitic este foarte dificil datorita specificului muncii noastre, a modalitatilor prin care un psihanalist isi extrage datele pe care se vor fundamenta observatiile lui teoretice. Experienta clinica este rezultanta istoriei emotionale a terapeutului si a istoriilor de viata a clientilor sai, precum si a abordului teoretic al terapeutului. Niciuna dintre aceste serii de parametri neputind fi reprodusa, generalizata, avem ca rezultat o multitudine de abordari mai mult sau mai putin personale.

Personal cred ca un psihanalist poate fi eficient doar in masura in care poate elabora teorii personale care decurg din experienta proprie. Aceasta desigur presupune parcurgerea unor perspective teoretice care sa ofere o baza observatiilor personale, ceea ce incercam noi sa va oferim in cadrul acestui curs.

Pentru ca aventura psihanalitica pleaca de la Freud si pentru ca multi teoreticeni postfreudieni si-au dezvoltat teoriile in prelungirea sau in opozitie cu teoriile freudiene, familiarizarea cu teoria lui Freud mi se pare obligatorie, caci asa cum nu putem intelege prezentul fara a intelege trecutul, tot astfel nu putem intelege corect teoriile actuale fara a cunoaste istoria acestor concepte.

In acelasii timp laboriosul proces de dezvoltare a teoriilor psihanalitice postfreudiene lasa mult in urma mostenirea freudiana si creeaza o linie de fractura intre vechi si nou in psihanaliza care este dificil de parcurs si care poarta intotdeauna amprenta unui decupaj subiectiv si a unei amenajari secundare incomplete.

Este dificil si pentru ca, teoria si practica clinica, desi se sprijina una pe celalalta, reprezinta in opinia multora `specii` psihanalitice diferite. Vorbind despre concepte adoptam inevitabil un punct de vedere stiintific adica neglijam aspectele particulare, diversitatea, complexitatea pentru a surprinde aspectele generale, invariante ale fenomenului – mutiland astfel realitatea.

Sunt constient in acelasii timp de faptul ca teoria psihanalitica reprezinta un sprijin, un suport fertil si esential pentru planta vie care este munca clinica. Noi, ca terapeuti, avem nevoie de acest suport pentru a putea furniza sprijin clientilor nostri insa acestia nu au nevoie de teorii; mai mult, teoriile ii incurca si pe ei si pe noi pt ca tind sa nu surprinda aspectele unice ale fiecarei istorii de viata si mai ales aspectele prezente ale relatiei terapeutice. Suntem in situatia paradoxala de a va furniza un suport teoretic, de a veghea la achizitia lui si de a va cere in acelasii timp sa depasiti orice teorie, concept sau cliseu atunci cind va aflati in cabinet – unde aveti nevoie de deschidere, flexibilitate, creativitate si originalitate; caci nu putem fi eficienti ca terapeuti decit in felul noastru, niciodata reproducind modelul unui terapeut consacrat.

Antrenamentul in arte martiale a pus in evidenta  un fenomen interesant: creierul nostru, mai exact gindirea noastra constienta este prea lenta pt a permite o reactie adecvata in situatia in care spre noi vine o lovitura in foarte mare viteza. De multe ori munca analitica din cabinet ia forma unor schimburi rapide de mesaje incarcate de afect. In astfel de situatii este nevoie de o reactie reflexa, dar de o reactie reflexa corecta. Acest mod de a rectiona se dobindeste prin multe ore de repetitii, prin milioane de repetitii a multor scheme de lupta. Cursul despre conceptele psihanalitice este asemeni antrenamentului din artele martiale: aici va puteti exersa capacitatea de intelegere, veti dezvolta scheme de intelegere pe care apoi trebuie sa le stocati in ceea ce Freud numea `preconstient`. Pe baza acestor scheme, coroborat cu semnalele care vin din interiorul mintii voastre – ceea ce numim contratransfer – veti reusi la capatul unui proces laborios sa va faceti o idee despre cum functioneaza mintea persoanei din fata voastra si sa aveti o reactie adecvata in fata acestei provocari. Uneori asta ajuta…

Nu incercati sa surprindeti realitatea definita printr-un concept; conceptele sunt imagini bidimensionale ale unor fragmente de realitate – in timp ce munca terapeutica presupune operarea cu imagini tridimensionale ale unei realitati complexe. Cu totii avem nevoie sa ne miscam intr-un univers cu sens; insa sensul este intotdeuna proiectia subiectivitatii cuiva asupra unei realitati limitate. Conceptele sunt aparari care satisfac nevoia noastra de sens asezind jaloane acolo unde ele nu exista, ca aparari intelegerea conceptuala linisteste angoasele legate de necunoscut, de nonsens, de moarte sau vid. Totusi munca terapeutica presupune tocmai explorarea necunoscutului, este asemeni muncii unui topograf care incearca sa cartografieze un teritoriu pe unde nu a mai calcat nici un om, nu avem harti cit de cit corecte decit la capatul unei experiente numite analiza personala, in tot restul timpului suntem – si ar trebui sa ne straduim sa raminem asemeni unor orbi, caci doar in acest fel il putem ajuta pe celalalt sa se defineasca in felul lui si nu in felul nostru, in felul psihanalitic.

Cautati sa ramineti, sa invatati sa tolerati intr-un mod relativ confortabil  o stare de neintelegere si nestiinta.

Evitati sa ajungeti asemeni discipolului din fabula zen care citind toate cartile despre zen si neintelegind ce presupune aceasta experenta merge la maestru pt a afla totusi ce este zenul. Maestrul il invita la o cesca de ceai si atunci cind ii toarna ceai in ceasca o umple si apoi continua sa toarne. Alarmat, discipolul atrage atentia maestrului ca ceasca lui este plina si ca nu mai este loc pt mai mult ceai. Maestrul ii replica: mintea ta, este asemeni unei cesti pline in care nu mai incape nimic, nu poti trai zen cit timp mintea este asemenea unei cesti pline; intelegerea, sau mai bine zis trairea, presupune golirea mintii de orice continut, mai ales de contiuturile conceptuale as adauga eu.

Uneori conceptele ne pot umple mintea cu multe lucruri interesante dar pt a intra intr-un contact autentic cu ceea ce traieste cel din fata noastra trebuie sa avem mintea asemeni unei cesti golite de continut. Aceasta inseamna: fara intelegere, fara stiinta, doar traire. Intelegerea ar trebui sa urmeze intotdeauna trairii pt a avea ce sa intelegem, pt a evita intelegerea de dragul intelegerii – ceea ce psihanaliza a practicat multa vreme… 

Cred ca mai important decit modul nostru de intelegere, pe care il leg de gindirea conceptuala, este atitudinea cu care veti intra in relatiile terapeutice.

Conceptele sunt in munca noastra sabii cu doua taisuri pe care va invit sa le stapiniti si sa le utilizati cu masura.

 

DEFINITIE:

Complexul lui Oedip : ansamblu tipic de dorinte amoroase si ostile, aparari, fantasme si angoase pe care copilul le traieste in legatura cu parintii sai, structurate sub forma unui scenariu care in perspectiva teoriei freudiene ia forma unor sentimente de iubire avind o nuanta sexuala fata de parintele de sex opus insotite de  sentimente ostile si rivalitate  traite fata de parintelui de acelasii sex.

Psihanaliza freudiana considera Complexul Oedip o etapa universala, majora a dezvoltarii emotionale, drept experienta fundamentala in structurarea identitatii sexuale, in gestionarea dorintelor si in desfasurarea relatiilor interumane.

 

ISTORIC :

Problematica CO este observata foarte devreme si este   pusa in legatura cu scenele de seductie evocate de pacientele isterice mai cu seama dupa 1897 (intr-o scrisoare adresata lui Fliess) cind Freud revizuieste pozitia sa fata de aceste povestiri atribuind fantasmelor si dorintelor inconstiente un rol decisiv in producerea unui astfel de material, inca de la inceput Freud enuntind universalitatea acestei structuri afective.

Forma clasica, numita si pozitiva, ia forma unui copil care manifesta sentimente de iubire fata de parintele de sex opus si sentimente de rivalitate si ostilitate fata de parintele de acelasii sex ; acaesta este urmata in 1923 in ‘Eul si Sinele’ de descrierea unei forme negative in care baietelul  manifesta sentimente tandre fata de tata, pe care il seduce adoptind un comportament feminin pasiv concomitent cu manifestarea unor sentimente ostile fata de mama. Prin aceasta Freud incearca sa explice o serie de observatii mai vechi legate de manifestarile ambivalente ale baiatului fata de tatal sau, la care adauga constitutia bisexuala originara a fiintei omenesti pe care Freud o adopta din scrierile lui Fliess.

Primele consemnari despre Complexul Oedip sunt extrase din observarea reactiilor baietilor in contextul familial, Freud considerind ca un proces asemanator are loc si la fata. Acesta ipoteza este infirmata de observatiile clinice ulterioare prin afirmarea in 1923 a unui stadiu falic si a unei organizari genitale existente si la fata si la baiat si prin evidentierea unei relatii preoedipiene care determina trasee emotionale diferite in cazul celor doua sexe. Fetita trebuie sa faca fata unei duble dificultati, aceea a depasirii diferentelor sexuale ce decurge din observarea diferentelor anatomice si aceea a schimbarii obiectului atasamentului preoedipian de la mama la tata.

Din punct de vedere cronologic debutul Complexului Oedip este datat de Freud in jurul virstei de 3 ani si se intinde pina la virsta de 5-6 ani, cunoscind un reviriment odata cu pubertatea.

Odata cu recunoasterea unor destine diferite a evolutiei CO in cazul baiatului si a fetei, Freud incearca o descriere a celor doua procese.

In cazul baiatului avem o evolutie mai simpla, care este deja precedata de o investitie primara a mamei si de o investitie ambivalenta a tatalui – care este luat drept model, si cu care baiatul cauta sa se identifice. Desfasurarea acestor sentimente este complicata odata cu intarea in stadiul falic care corespunde cu debutul CO prin identificarea cu parintele de acelasii sex – in cazurile fara o dezvoltare problematica, si prin aparitia angoasei de castrare care pune capat complexului. Identificarea secundara cu tatal perceput ca obstacol in calea dorintelor copilului conduce spre introiectia autoritatii sale care constituie nucleul Supraeului si in cazuri ideale determina disparitia complexului si instalarea pozitiei genital adulte impreuna cu o serie de achizitii sociale fundamentale. In cazul baiatului stadiul falic debuteaza cu descoperirea unor senzatii agreabile furnizate de catre organul sau sexual, pe care si le procura prin excitatii autoerotice concomitent cu trezirea dorintei de a-si poseda fizic mama, sau un substitut al acesteia, de care se indragosteste si pe care incearca sa o seduca. Tatal, care pina atunci a reprezentat un model, este perceput de baiat ca un rival si ca un obstacol in calea dorintei sale, obstacol pe care incerca sa-l inlature.

La Freud identificarea baiatului cu tatal permite pastrarea obiectului matern la nivel de dorinta. Renuntind la mama datorita angoasei de castrare si datorita neputintei de a-si inlatura tatal rival, baiatul alege sa se identifice cu acesta si sa isi pastreze posibilitatea de a investi ulterior intr-un nou obiect feminin.

In cazul fetei : recunoscind datele diferite de la care pleaca fata, Freud subliniaza dificultatea acesteia de a se detasa de investitia materna primara pentru a accede la o relatie privilegiata cu tatal. O alta diferenta majora priveste reactia fetei in fata observarii diferentelor sexuale, adica a parcurgerii complexului castrarii. Daca in cazul baiatului ‘amenintarea cu castrarea’ initiata de tata declansaza stingerea investitiei oedipiene si detasarea de investirea mamei, la fata complexul castrarii este cel care o conduce spre investitia oedipiana, adica spre deplasarea interesului de la mama spre tata.

Nemultumita de mama care a adus-o pe lume fara penis fata intra in conflict cu aceasta si isi indreapta atentia catre tata –acesta din urma fiind luat drept obiect erotic de la care asteapta sa primeasca un copil care, conform unei echivalente simbolice, substituie lipsa penisului refuzat de mama. Stingerea CO la fata nu este atit de categorica ca in cazul baiatului care se vede nevoit sa renunte la mama datorita angoasei de castrare, efectele acestui complex simtindu-se mult timp in viata mentala adulta si normala a femeii.

Pentru a sublinia importanta si rolul fondator al civilizatiei jucat de catre CO Freud atribuie in ‘Totem si Tabu’  uciderii tatalui hoardei primitive momentul fondator al umanitatii si recurge la acest construct pentru explicarea unor fenomene sociale.

Nevroza oedipiana se dezvolta intr-o perioada a maturizarii psihosexuale, elaborarea acesteia oferind copilului modalitati de relationare si de satisfacere in conformitate cu organizarea culturala si sociala.

 Avind ca reper bisexualitatea psihica si CO pozitiv si cel negativ , putem intelege iesirea din oedip printr-un proces de identificare  dominant, ceea ce nu exclude identificarea secundara cu celalalt parinte (ex : pt baiat cu mama si pt fata cu tatal). Aceste identificari principale si secundare vor determina inegalitatea si dominanta celor doua pozitii sexuale : heteorsexuala sau homosexuala.

Foarte devreme, in primele luni de viata, copilul este capabil sa distinga clar persoana mamei de cea a tatalui atribuindu-le functii specifice. Putem gindi functiile materne si paterne prin dihotomia siguranta/explorare, functia paterna fiind asociata placerii diferentei. Perceperea diferentelor mama/tata, siguranta/explorare, asemanator/diferit si mai tirziu femeie/barbat se va prelungi cu explorarea diferentelor intre sine si parintele de sex opus. Aceste diferente privesc si diferentele intre generatii.

Daca un timp copilul spera sa devina partenerul privilegiat al unuia dintre parinti pt a-si satisface nevoile de securitate si de validare, intrind in competitie cu celalalt parinte, in timp el va fi obligat sa accepte diferenta importanta dintre generatii. Acesta constatare – ca el nu poate fi partenerul unuia dintre parinti, impreuna cu acceptarea diferentelor de statut si de putere, stirbesc sentimentul omnipotentei narcisice, mutind interesul copilului de la relatia cu parintii catre alte persoane de aceeasi virsta cu copilul. In cultura noastra acesta etapa se suprapune cu inceputul scolarizarii, cu deschiderea catre noi relatii sociale si cu deplasarea interesului/investitiilor libidinale catre achizitii intelectuale.

Exista studii privind atasamentul care leaga cauzal sentimentele de gelozie si de furie fata de parintele de acelasii sex, de calitatea atasamentului. O relatie de atasament sigura pt copil nu va fi insotita de reactii specifice CO asa cum sunt descrise de Freud, sau oricum nu la intensitatea observata de Freud. Conform acestor teorii parintele de sex opus reprezinta o miza in jocul de explorare si de cautare a unui nou obiect diferit, capabil sa ne intregeasca si sa extinda sentimentul securitatii copilului.

 

 

COMPLEXUL OEDIP CA STRUCTURA si COMPLEXUL OEDIP CA NIVEL DE DEZVOLTARE 

 

Procesul central oedipian priveste renuntarea la obiectul dorintei si la deplasarea acestui interes catre obiecte substitutive, ceea ce intareste procesul de simbolizare bazat pe reprezentarea unui obiect prin intermediul altui obiect. Dezvoltarea capacitatii de simbolizare, inceputa foarte devreme, reprezinta o achizitie majora a dezvoltarii intelectuale si aici am in vedere si travaliul terapeutic care, in opinia mea si a altor terapeuti, vede in procesul de simbolizare o sarcina principala a muncii terapeutice.  Desigur ca pina la dezvoltarea CO asa cum il descrie Freud, copilul parcurge un lung sir de renuntari la obiectele dorintei, obiecte de care a fost legat prin forme de relationare pregenitate orale si anale. CO freudian reprezinta forma cea mai tirzie, cea mai evoluata a conflictului dintre dorinte si aparari, conflict inceput inca din prima luna de viata. Problemele care pot aparea in procesul de elaborare a CO tirziu vin din refuzul si suferinta renuntarii la obiectul dorintei, adica din ceea ce vom numi ”complex de castrare”.

CO – asa cum il defineste Freud la nivel simptomatologic, reprezinta un concept istoric care isi restringe din ce in ce mai mult capacitatea de a explica, pierzindu-si in mod cert valoarea de universalitate. El se intemeiaza pe baze metapsihologice discutabile de natura biologica, pe teorii abandonate demult de biologi (teoriile lui Lamarck si Haeckel).

Structura CO este insa de la inceputul vietii acolo, este fundamentul structurii psihice sub forma unui obiect, a unei dorinte, deci a unui subiect si a unei interdictii separatoare si deci fondatoare a subiectului si a obiectului. In opinia mea structura CO presupune : obiect, dorinta, interdictie.

Nasterea este experienta reala care separa fatul de mama sa instituind o distanta fundamentala, structurala intre self si non-self. Interdictia priveste acesta legatura dintre subiect si obiect, ea este fondatoarea dorintei, este fondatoarea subiectivitatii si a non-subiectivitatii pe care unii o numesc ”realitate externa” sau ”obiect extern”. Legatura indisolubila dintre subiect si obiect care defineste dorinta, face dificila in opinia mea sustinerea ideii unei realitati interne separate de o realitate externa. In opinia mea ”realitatea externa” si ”obiectul extern” reprezinta o alta forma de subiectivitate acoperita de ceea ce Lacan definea drept registru Real care este diferit de realitate. Realitatea, daca exista, este nonsimbolizabila si din acesta cauza de negindit, ea nu poate face decit obiectul unei traduceri subiective. Cred ca uneori teoriile psihanalitice pacatuiesc din punct de vedere epistemologic trasind distinctii conceptuale acolo unde nu exista decit continutate.

Pt a-l salva pe Freud putem numi acesta organizare structurala drept  precursorul Oedipului, ca o organizare universala si comuna ambelor sexe.

Separarea, interdictia sau castrarea – ca sa folosim terminologia freudiana, poate fi gindita in termenii unei rani narcisice fondatoare, un atentat asupra omnipotentei, care defineste probabil modul de functionare pregenital si intrauterin. Aceasta functie interdictiva pe care Lacan o numea ”functie paterna” este nu doar inevitabila dar si organizatoare, in absenta ei individul ar tinde catre o relatie fuzionala cu obiectul care ameninta atit identitatea subiectului cit si cea a obiectului. In fapt, fara interventia acestei functii interdictive copilul nu ar avea nici un motiv sa renunte la forme de relationare primitiv fuzionale. Din acesta perspectiva implinirea dorintei, in cazul in care ar fi posibila, tinde sa distruga/anuleze pe cel care ar trai aceasta experienta, ceea ce constituie experienta nirvanica.

Ca terapeuti suntem chemati sa fim atit purtatori ai functiei materne, de sprijinire, ingrijire, suport, gratificare, validare cit si purtatori ai functiei paterne de limitare, interdictie, clarificare, separare etc.

Nu trebuie sa ne lasam inselati de fantasmatica logica a dorintei conform careia dorim ceea ce nu avem iar posesia obiectului lipsa ar fi generatoare de placere sau fericire. Psihodinamic definim starea de bine prin miscarea spre obiect si prin ratarea sistematica a intilnirii cu acesta, printr-o distanta optima care lasa deschisa atit dorinta cit si fantezia posesiei obiectului. Intilnirea obiectului dorintei ar fi echivalentul Nirvanei, a stingerii dorintei care ar scurtcircuita functionarea aparatului psihic, ar fi echivalentul mortii psihice. Implinirea dorintei, daca ar fi posibila, ar fi urmata de trairea unei anxietati paroxistice de distrugere, de pierdere a identitatii deoarece fuziunea subiectului cu obiectul ar desfiinta atit pe unul cit si pe celalalt. Lipsa, pierderea tin de functionarea imaginara in raport cu imaginea unui Eu ideal, al unui ideal de completitudine narcisica.

Putem lega organizarea nevrotica a psihicului de parcurgerea si elaborarea CO. Functionarea nevrotica se referea la conflictul dintre dorinte si aparari, conflict de natura sexuala. Uneori din organizarea nevrotica se poate dezvolta o nevroza, situatie in care simptomele nevrotice vor reprezenta expresia simbolica a acestui conflict.

Trebuie facuta o distinctie intre structura nevrotica sau organizarea nevrotica si simptomatologia nevrotica. Deasemeni putem izola conceptual modalitati de aparare nevrotice si eventual un tip de angoasa nevrotice, toate acestea fiind utile in etapa evaluarii diagnostice intiale. Cind vorbim despre functionare la nivel oedipian avem in vedere intotdeauna un nivel nevrotic de functionare, ceea ce reprezinta o premiza excelenta pt dezvoltarea unei psihoterapii reusite. Atentie ! nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca si pacientii care au o structura borderline sau psihotica au parcurs un conflict oedipian ; insa conflictul central al acestor structuri nu este unul intre dorinte si aparari, ci implica conflicte de alta natura.

 

Logica dorintei si miza narcisica

 

Mama este primul obiect perceput intr-o logica narcisica, ca o prelungire a propriei persoane, in timp ce tatal este primul obiect perceput ca un altul.

Pt mama ca si pt copil cel care interzice legatura fuzionala a celor doi este tatal, sau mai exact functia paterna, care reprezinta in mod simbolic legea adica interdictia. Functia paterna blocheaza legatura dintre un subiect si obiectul dorintei sale, interdictia nu vine din partea parintelui de acelasii sex cu copilul ci intotdeauna din partea functiei paterne, acesta interdictie care separa subiectul de obiect, fundamentind astfel atit identitatea subiectului cit si pe cea a obiectului. Interdictia nu poate privi niciodata obiectul pt ca insusi obiectul este produsul acestei interdictii, fara interdictie nu avem obiect ci o unitate fuzionala subiect/obiect. Interdictia nu poate privi nici dorinta pt ca si dorinta este produsul acestei interdictii, fara interdictie nu avem dorinta. Interdictia priveste legatura cu obiectul ideal.

Corespondentul real al interdictiei, al castrarii, este nasterea, separarea fatului de mama sa in momentul nasterii.

Personal consider ca motorul functionarii oedipiene are o componenta biologica alimentata de nevoia de securitate care este f bine explicata de teoriile atasamentului, si o componenta psihologica alimentata de o miza narcisica. Numesc ` miza narcisica ` acea tendinta fundamentala care determina o fiinta umana sa caute un obiect complementar capabil sa il intregeasca pt a trai sentimentul de a fi intreg, complet, sentiment asociat cu starea de bine si de fericire. Miza narcisica poate fi pusa in relatie cu logica falica si cu dorinta. Acesta miza determina copilul sa se indrepte cu predilectie catre persoane de sex opus din proximitatea lui de indata ce este capabil sa traseze o distinctie clara intre propria persoana si celalalt. Fara structura CO nu putem vorbi despre gindire in sens uman astfel incit putem declara structura CO ca o conditie indispensabila a umanului. Mitul biblic al caderii in pacat prin mincarea din pomul cunoasterii binelui si raului este un mit fondator deoarece cuprinde aceste trei elemente : subiect, dorinta de a fi intreg si interdictia.

 

Aspectele invariante si aspectele conjuncturale ale CO

 

Structura oedipiana articuleaza trei aspecte fundamentale :

          – diferentele dintre sexe

          – diferentele dintre generatii

          – problema identitatii

si are in componenta obiectul, subiectul si interdictia.

 

CO ca structura este universal, el leaga si separa in acelasii timp un subiect de un obiect, asemeni nodului borromean prin care Lacan lega R. de I. si de S. Avem un subiect si dorinta sa – idealul unei integralitati narcisice – un obiect capabil sa il intregeasca, cel putin la nivel de fantasma, sa il umple si o interdictie. Interdictia joaca acest dublu rol, ea separa si creeaza o legatura in acelasi timp. Interdictia obiectului fantasmat, ideal, care simbolic este jucat de parintele de sex opus antreneaza dorinta intr-un proces de deplasare, de secundarizare specific gindirii simbolice. Procesul de simbolizare consta tocmai in a reprezenta un lucru printr-un alt lucru sau un obiect prin intermediul unui alt obiect. Dorinta nu apare decit ca efect al interdictiei si nu poate fi gindita deci decit prin reprezentarea simbolica a obiectului sau, care este un obiect imaginar – niciodata real. Fara interdictie nu avem deci nici proces de simbolizare care reprezinta infrastructura gindirii.

De celalalta parte CO secundar, freudian, reprezinta expresia individuala, particulara a felului in care CO ca structura se articuleaza in experienta de viata a unui subiect. Formele acestuia de manifestare pot fi foarte variate deoarece in procesul de deplasare dorinta se poate atasa unei multitudini de obiecte, asa cum interdictia poate fi atasata unei multitudini de obiecte. Doar locurile structurii ramin obligatorii, formele pe care structura le poate lua sunt diverse si traite cu diverse grade de intensitate in functie de conjuncturile particulare. In opinia mea descrierea freudiana a CO reprezinta o varianta a multiplelor forme de relationare pe care copilul le poate dezvolta cu adultii din jurul sau, neputind vorbi despre universalitatea acestei forme de relationare.

 

Ceea ce trebuie retinut este faptul ca structura CO este universala pentru fiintele umane, in timp ce nevroza oedipiana reprezinta o modalitate, printre multe altele, de amenajare a relatiilor dintre copil si adulti, modalitate care poate lua multiple forme in functie de configuratia mediului familial. Aceasta configurare a raspunsurilor si stimulilor venite din mediul familial vor determina diverse configuratii ale formelor de manifestare a dorintelor, a identitatii si a diferentelor dintre oameni.

Modelul Dezvoltarii freudiene are in vedere un parcurs linear stadial de-a lungul caruia individul se misca progresiv sau regresiv. Observatiile directe asupra bebelusilor si copiilor infirma acest model caruia ii este opus modelul dezvoltatii multiaxiale simultane. Conform acestui model bebelusul, copilul si apoi tinarul au la dispozitie o gama larga de optiuni, de linii de dezvoltare de-a lungul carora avanseaza in ritmuri diferite in functie de experientele de viata si de formele de relationare cu persoanele semnificative. Unele dintre aceste directii sprijina adaptarea in timp ce altele nu, unele modalitati de adaptare sunt compatibile cu sanatatea mentala in timp ce altele nu. Conform acestui model, la nivel de structura, aproape totul este acolo de la inceputul vietii, experientele si maturizarea biologica activind sau inhibind anumite achizitii psihologice in corelatie cu experientele traite de copil.

Freud a fost condus in elaborarea conflictului Oedipian de tema seductiei prezenta inca din lucrarea ”Studii asupra isteriei”, de tema castrarii pe care o dezvolta in analiza micului Hans si de tema scenei primitive abordata in Omul cu lupi. Cautind precursorii din istoria personala pe care se intemeiaza  CO, Freud  descopera un fond de fantasme originare care ar fi in opinia lui organizatorii vietii psihice. Inainte de CO Freud plaseaza achizitiile filogenetice, evenimente petrecute in istoria speciei care sunt transmise de la o generatie la alta sub forma unor scheme culturale si sociale.

Prin aceasta Freud acorda o importanta redusa achizitiilor ulterioare si a modalitatilor particulare prin care fiecare copil isi construieste si isi traieste aceste achizitii.

 

Complexul Castrarii

 

CO si structura oedipiana sunt strins legate de descoperirea diferentelor dintre sexe, experienta pe care Freud a teoretizat-o sub forma altor concepte numite `complexul de castrare` si `angoasa castrarii`.

Complexul castrarii este descoperit cu ocazia analizei micului Hans. In opinia lui Freud baiatul considera pina la o anumita virsta ca toti copiii sunt din punct de vedere anatomic asemeni lui, adica purtatori de penis. Observarea unei persoane, sora, mama sau alta fetita, mai exact observarea absentei penisului este de natura sa zdruncine siguranta si linistea baiatului in ceea ce priveste posesia acestui organ. Asocierea acestei descoperiri cu interdictiile si amenintarile care insotesc inerent procesul educativ, mai ales cele care privesc curiozitatea sexuala si practicile masturbatorii infantile vor fi traite de copil ca un atentat asupra sperantei baiatului de a deveni intr-o buna zi partenerul mamei. Observarea vizuala a zonei genitale feminine alaturi de amenintarile proferate de parinti vor duce la cresterea nelinistii baiatului legate de posibilitatea absentei penisului, neliniste care este pansata prin dezvoltarea unor rationamente de tipul : `toti copii au un penis, fata are un penis mai mic care insa va creste`. Acesta fantezie reparatorie este atit o forma de potolire a nelinistii privind siguranta propriului penis cit si o masura de pastrare a valorizarii propriei mame : ca si persoana matura cu siguranta ca este dotata cu un penis.

Observarea corpului unei femei mature, sau chiar al mamei, declanseaza angoasa de castrare. Pentru declansarea acestei angoase sunt necesare doua elemente : observarea corpului unei femei si evocarea amenintarilor reale sau imaginare venite din partea parintilor. Cu toate acestea angoasa de castrare este inconstienta pt baiat, ea devenind `vizibila` prin reactii secundare, simptomatice. Pt teoria freudiana angoasa de castrare este cea care pune capat atractiei baiatului pt mama sa, punind capat iubirii oedipine.

Complexul castrarii la fata se dezvolta dupa o logica diferita. Si fetita crede initial ca si baiatul faptul ca  totii oamenii au penis. Si pt baiat ca si pt fata mama este primul obiect investit afectiv. Dealtfel castrarea presupune separarea copilului de mama care in cazul fetitei va fi motivata de ura. Pt fata compexul castrarii determina separare de mama si deplasarea interesului catre tata inaugurind intrarea in CO. Fetita se confrunta in procesul separarii de mama cu o dificultate majora deoarece mama este primul obiect al atasamentului. Separarea primara data de castrarea orala, de pierderea sinului, va fi retraita de fetita si insotita de sentimente puternice de ura. Prin comparatie baiatul va urma in investitia oedipiana si mai tirziu in investirea altor femei o continuitate a obiectului – in timp ce fetita va trebui sa renunte la obiectul primului atasament, schimbind genul obiectului.

Etapa urmatoare este initiata odata ce fetita observa zona genitala masculina, ocazie cu care va trebui sa admita ca ea nu poseda un penis. Acesta experienta o determina pe fata sa creada ca ea a fost deposedata de penis, adica castrata. Dorinta de a poseda ceea ce i-a fost luat reprezinta pt fata echivalentul angoasei de a nu fi castrat pt baiat.

Etapa urmatoare se instaleaza atunci cind fetita descopera ca si celalalte femei, deci si propria mama, nu poseda un organ penian, ceea ce o determina pe fetita sa o respinga si sa o desconsidere pe mama. Fireste acesta miscare o va conduce pe fetita sa isi indrepte atentia catre tata – care devine obiectul afectiunii ei.

In fata evidentei lipsei penisului fata poate adopta mai multe reactii : 

-         Fetita renunta sa isi mai doreasca sa obtina un penis parcurgind un proces de dezinvestire a sexualitatii. Acesta este solutia negarii.

-         Isi doreste in continuare sa posede un penis, dezvoltaind fantasma de a deveni intr-o buna zi ca baiatii. Clitorisul ramine in acest caz micul penis, noua zona erogena dominanta. Acesta este solutia complexului de masculinitate si eventual homosexualitatea.

-         Solutia sanatoasa ia forma dorintei de a avea un substitut al penisului. In acest caz fetita recunoaste castrarea urmind un proces care presupune trei achizitii importante :

• Deplasarea atentiei de la mama la tata.
• Deplasarea zonei erogene de la clitoris catre vagin.
• Deplasarea dorintei de la a avea un penis spre dorinta de a avea un copil.

 

Trebuie amintit faptul ca angoasa de castrare se refera la o experienta imaginara si nu la una reala, desi in diferite etape ale elaborarii teoretice Freud a acreditat ideea unui stadiu primitiv al dezvoltarii culturale in care amenintarea castrarii ar fi fost urmata de agresiuni asupra organelor genitale, sau citeaza cazul unor copii asupra carora amenintarea castrarii din partea unei autoritati in urma practicilor masturbatorii ar fi fost una explicita. Amenintarea castrarii nu incepe – asa cum credea Freud, cu constatarea diferentelor anatomice dintre cele doua sexe, ci cu separarea copilului de mama sa odata cu nasterea, mama perceputa initial ca o prelungire a propriei psiho some, experienta reala si simbolica in acelasi timp, care este ulterior reactualizata de diversele experiente de pierdere a unor obiecte investite libidinal.

Angoasa de castrare se afla intr-o legatura indisolubila cu CO si cu functia de interdictie a placerii rezultate in urma satisfacerii dorintei, si aici Freud –  datorita lipsei aparatului conceptual aflat in plina elaborare – face o confuzie intre dimensiunea reala a CO si a interdictiei incestului si dimensiunea lui simbolica, mentinind o echivalenta a dorintei si a mizei narcisice alenata in ‘celalalt’ cu dorinta unei apropieri sexuale reale fata de parintele de sex opus. El plaseaza CO in real – in timp ce principala sa dimensiune este simbolica, aceasta functie debutind odata cu ruperea legaturii ombilicale dintre mama si copil, interdictie (castrare) fondatoare care construieste spatiul dorintei ; fara CO nu putem concepe nasterea subiectului dorintei si a structurarii psihice. Versantul simbolic al CO care include dorinta – obiect al dorintei – interdictie este universal, in timp ce aspectul real este secundar si facultativ.

Parintele de sex opus (desi nu in mod necesar acesta) reprezinta suportul real al unei dorinte care nu-l vizeaza in mod direct decit eventual printr-o confuzie, sau cel mult ca reprezentare. Aceasta reprezentare se refera la dorinta copilului de a accede prin obiectul dorit catre o stare de satisfactie si de plenitudine pe care doar o mitica unitate narcisica pierduta o justifica si fata de care obiectul real reprezinta cel mult un mijloc, cel mai comod de reprezentat printre altele posibile. Freud confunda interdictia incestului si eventualele amenintari ce decurg din dorinta copilului de a transgresa limitele structurarii psihice si de a fuziona cu obiectul dorintei – cu termenii unei relatii posibile, cind interdictia incestului nu vizeaza niciodata accesul la obiect decit in dimensiunea lui simbolic ; nu parintele de sex opus este obiect al interdictiei, ci satisfactia traita ca urmare a implinirii dorintei : adica acel versant simbolic pe care parintele il semnifica.

Dealtfel interdictia implinirii dorintei este una aproape structurala atita timp cit ea reprezinta registrul simbolic, in timp ce obiectul ei – parintele sau un substitut al acestuia – tine de registrul real. Amenintarea intuita de Freud nu are vreo legatura cu o autoritate a parintelui de acelasi sex care isi vede perechea amenintata  de dorinta copilului, decit din nou in dimensiunea ei simbolica ca lege, ca functie a celui de-al treilea care se interpune intre dorinta si obiectul sau, blocind astfel pericolul fuzionarii fantasmatice a copilului cu obiectul dorintei sale, pericol urmat de o repliere narcisica totala si de desfiintarea registrelor real, imaginar si simbolic care fac posibila activitatea mentala. Aceasta lege corespunde in teoria freudiana functiei tatalui ucis din mitul hoardei primitive care instituie prin culpabilitatea fiilor o interdictie permanenta.

Implinirea dorintei – imposibila in realitate, deoarece dorinta tine de registrul simbolic realizat totusi in fantasma – ameninta sa scoata fiinta in afara limbajului, desfiintind baza simbolica a gindirii si legatura cu realitatea externa, si odata cu acestea impingind individul spre disolutie psihica. Pedeapsa incestului nu este o amenintare fizica reala, asa cum credea Freud, decit eventual ca o reprezentare fantasmatica, ci moartea psihica, nebunia care urmeaza desfiintarii functiei simbolice bazata tocmai pe interdictia dorintei : adica pe distanta dintre dorinta si obiectul ei, dintre simbol si real si pe aglutinarea acestora intr-un imaginar confuz.

Lacan a subliniat legatura indisolubila dintre lege (interdictie) si dorinta ; practic interdictia este cea care fondeaza si mentine activa dorinta, semnul a ceva care lipseste permanent si care poate completa, umple si satisface (falus). Nonraspunsul trait ca interdictie este acolo de la inceput ca atribuit  celui de-al treilea si este cel care transforma nevoia in dorinta prin acesta ruptura intre cerere si raspuns, putind apare distinctia subiect – obiect, intre care Lacan aseaza falusul ca al treilea virf al triangulatiei preoedipiene, falusul ca obiect fantasmatic al mamei cu care copilul se identifica pentru a satisface dorinta acesteia.

 

Distinctia penis – falus.

In teoria freudiana exista o neclaritate in folosirea unor termeni intre penis – care este organul genital masculin, si falus – care este reprezentarea imaginara a acestei parti anatomice care detine o importanta incarcatura simbolica. Acest penis imaginar – falusul, poate fi prezent sau absent ; ca absenta reala sau potentiala el este dorit, devenind un echivalent simbolic al dorintei de a fi intreg, complet, si prin extensie de a fi satisfacut. Prin prezenta sa in cazul unor persoane si absenta sa in cazul altor persoane, penisul este prins intr-o logica imaginara care face obiectul complexului de castrare. Faptul de a fi prezent sau absent inzestreaza penisul cu o calitate simbolica de obiect mobil inzestrat cu valoarea pe care i-o confera dorinta. Falusul este acel ceva absent pe care ni-l dorim, el este deci dorinta. Aceasta valoare simbolica poate fi deplasata, investita intr-un obiect sau altul. Simbol falic poate deveni un cont, o masina, un partener deosebit, o performanta, etc…deplasarea dorintei baiatului de la mama spre altcineva confera o echivalenta simbolica celor doua persoane. Pt o femeie copilul este acea parte a dorintei sale ramasa nesatisfacuta, a carei satisfacere promite sa o intregeasca, adica falusul. Pt copil mama reprezinta acelasi lucru, dorinta de a fi deplin satisfacut, intreg din punct de vedere narcisic.

Falusul este un simbol al unirii subiectului cu obiectul dorintei, al regasirii idealului narcisic pierdut odata cu nasterea, al implinirii dorintei.

Criza oedipiana este generata de sentimentul de a fi incomplet, de sentimentul de a fi lipsit de acea parte din tine care te-ar putea reintregi si de cautarile si renuntarile la acest ideal. Cautarile iau forma unui cuplu pe care copilul il face cu unul dintre parinti iar suferinta ia forma intelegerii imposibilitatii acestui proiect si deplasarea acestor cautari in afara familiei.

 

 

SUPRA EUL FREUDIAN

 

Supra Eul (SE)

 

O caracterisitca a sexualitatii infantile, inclusiv cea oedipiana, este lipsa finalitatii : satisfactiile sexuale sunt mereu incomplete, lipsite de placerea orgasmului, de miscarile specifice, de aspectul relational al descarcarii tensiunii sexuale. Acesta tensiune psihica neeliberata ameninta economia psihica riscind sa exceada capacitatea de elaborare a copilului. In acest sens interdictiile impuse de cadrul familial si cultural reprezinta bariere necesare impotriva excitatiilor pt pastrarea acestora la un nivel la care copilul le poate contine.

Acesta functie de interdictie si control a excitatiei odata interiorizata va deveni o functie de autoreglare interna pe care Freud a numit-o Supra Eu. Rolul sau este in principal acela de a bloca descarcarile pulsionale prin puneri in act. Totusi Supra Eul nu trebuie sa blocheze orice forma de descarcare, el instituie si un proces de deplasare simbolica sau de mediere simbolica prin cuvint sau prin reprezentare/gindire/fantezie. Dupa depasirea CO reprezentarea devine un scop pulsional in sine care sprijina achizitiile culturale. Organizarea postoedipiana este in principal o organizare impotriva pulsiunii, impotriva tendintei pulsiunii de a se descarca pe calea cea mai rapida prin punere in act. De aceea daca un pacient prezinta frecvente puneri in act sexuale sau agresive, putem banui o organizare preoedipiana.

 

Simplist SE ar constitui ansamblul exigentelor morale pe care parintii le impun dorintelor oedipiene, exigente care vor fi interiorizate sub forma unei instante ar carei rol principal ar fi autoimpunerea acelor exigente pt a evita pericolele care decurg din implinirea dorintelor. Este ansamblul interdictiilor si obligatiilor pe care parintii le instituie din pozitia lor externa si superioara  in raport cu copilul. Aceste exigente percepute ca diferite de Eu ajung sa fie internalizate. Eul ajunge fie sa se supuna exigentelor SE fie sa se revolte, ceea ce il va face pasibil de pedeapsa. SE ramine legat pulsional de Sine din care se alimenteaza cu o distructivitate primara.

SE este mostenitorul CO, a conflictului dintre satisfacerea dorintelor si interdictie, mai exact SE este legea care interzice satisfacerea dorintelor.

Ca urmare a fricii de castrare copilul ajunge sa se supuna interdictiilor. Pt ca aceasta renuntare este dificil de acceptat, Eul se adapteaza inglobind in structura sa conflictul, astfel ca o parte a Eului se identifica cu instanta care interzice – in timp ce o alta parte a Eului continua sa doreasca. Acea parte din Eu care devine reprezentantul legii este numita SE. Acest mecanism de structurare, de amenajare a unui conflict nu este specific conflictului oedipian, actionind in cazul oricarui conflict care atinge o anumita intensitate si durata. Caracterul ar fi d.p.d.v psihodinamic structurarea diverselor conflicte care insotesc dezvoltarea. Odata ce Eul se deformeaza inglobind prin identificare conflictul sau masurile defensive, acestea vor fi traite ca parti ale propriului Eu – de unde deriva si o parte importanta a ceea ce numim `rezistenta`. Eul va percepe atacarea formatiunilor simptomatice ce provin din conflict ca atacuri asupra coeziunii sale, opunind rezistenta la tentativa de reamenajare a sa.

Prin actiunea SE se blocheaza satisfacerea dar se si permanentizeaza dorinta

care va fi prinsa astfel in caruselul repetiilor, deplasarilor si condensarilor. SE nu conduce la disparitia dorintelor interzise ci la blocarea trairii satisfactiei, la blocarea fuziunii dintre subiect si obiect, ceea ce prezerva integritatea si identitatea Eului.

SE este alimentat de sentimente de ura, iubire si teama traite de copil in procesul renuntarii la implinirea dorintelor oedipiene. Cu cit mai puternica a fost traita dorinta, cu atit mai puternica va fi ura traita de copil fata de instanta interdictiva si cu atit mai sever va fi SE – si cu atit mai mare va fi angoasa traita de Eu in fata SE.

In clinica intelegerea, interpretarea si modificarea parametrilor SE este esentiala deoarece acesta instanta regleaza accesul persoanei catre sursele de placere, angoasele si cantitatea de suferinta generata de fiecare.

SE indeplineste mai multe functii :

-         Regleaza conduitele

-         Functia de instanta morala

-         Functia de model ideal

Aceste functii au un rol pozitiv in economia psihica atit timp cit forta SE este una rezonabila, un SE sever, tiranic devine sursa unei importante parti a suferintei umane.

 Forta SE nu are legatura doar cu intensitatea interdictiilor ci si cu intensitatea dorintei subiectului care are legatura cu intensitatea frustrarilor traite.

In opinia lui Freud SE reprezinta o cultura pura a pulsiunii de moarte care interzice trairea placerii legata de functionarea pulsiunii libidinale, de viata. SE poate insa produce o alta forma de placere, cea provenita din satisfacerea pulsiunii de moarte, formele severe de suferinta autoprovocata determina o mutatie in economia pulsionala in care suferinta insasi  a propriei persoane sau a celorlalti devine sursa de placere, unele reactii terapeutice negative putind fi un astfel de exemplu.

SE tiranic poate fi pus in legatura si cu un sentiment inconstient de culpabilitate care impune suferinta personala ca forma predilecta de descarcare a acestei trensiuni. Simptomele prin suferinta provocata pot elibera suferinta tacuta provocata de culpabilitate. Atunci cind suferinta nevrotica intra in remisie ca urmare a aparitiei unei alte surse de suferinta, eventual o alta boala, putem lua in calcul o dinamica autopunitiva. In aceste cazuri suferinta nevrotica externalizeaza conflictul legindu-l de surse externe reprezentabile.

Pentru ca in inconstient proba realitatii lipseste, aici gindul, intentia, dorinta fiind echivalentele actiunii, SE se poate angrena in pedepsirea Eului doar la simpla trezire a dorintei. Culpabilitatea se bazeaza pe acesta confuzie a Eului intre dorinta si placerea indeplinirii acestei dorinte, lucru care am stabilit ca in realitate este imposibil.

 

DIFICULTATI IN ELABORAREA COMPLEXULUI OEDIP

 

Suprastimularea

Una din problemele des intilnite in clinica priveste un cuplu parinte de sex opus si un copil aflati intr-o relatie f strinsa din care sunt excluse alte persoane, respectiv parintele de acelasi sex cu copilul, frati sau surori, etc…parintele de sex opus si copilul formeaza un cuplu indivizibil. O varianta a acestei situatii priveste familiile monoparentale in care celalalt parinte este absent dintr-un motiv sau altul. Toate aceste contexte conduc catre o supraincalzire a relatiei, copilul devine partenerul prizonier al relatiei cu parintele din care vor rezulta o serie de probleme relationale si emotionale.

Lipsa validarii

Extrema celalalta priveste un parinte de sex opus care ignora mai mult sau mai putin copilul, lipsindu-l de validarea afectiva care il fac pe copil sa se simta iubit, valoros in rolul sau de gen. Daca la acest tablou adaugam si indiferenta parintelui de acelasi sex cu copilul avem tabloul unui context relational generator de patologii severe. Intr-o astfel de ecuatie intra o multime de factori care pot influenta destinul afectiv al copilului cum ar fi : genul parintelui care ignora copilul, felul in care parintele nu raspunde nevoilor copilului, tipul de relatie dintre parinti, existenta sau absenta altor frati, existenta sau absenta unor rude, bunici, unchi, matusi, etc.

Dezechilibrele in relatia de cuplu :

Inversarea rolurilor, lipsa modelului si dezechilibre in relatia de putere.

Toate aceste situatii tind sa afecteze identificarea cu unul sau celalalt dintre parinti si identitatea copilului.

Conflictele in cuplu iau forma unui climat tensionat intre parinti marcat de certuri, divergente sau dezacorduri frecvente mergind pina la scene de violenta fizica si psihica extrema. In toate aceste situatii sentimentul de siguranta trait de copil este perturbat, ceea ce va impacta decisiv felul in care copilul se va raporta la cei doi parinti. Uneori conflictele dintre parinti sunt purtate si in relatia lor cu copilul pe care incerca sa il cistige fiecare de partea lui. Parintele care pierde aceasta lupta nefiind preferat de catre copil devine de obicei ostil in mod evident cu copilul – care este privit ca un aliat al partenerului dusman.

Lipsa iubirii intre parteneri este o alta situatie des intilnita in clinica si acesta poate lua multe forme, fie parintii aflati ei insisi in suferinta devin indisponibili afectiv pt nevoile copilului, fie copilul asista la depresia traita de unul dintre parinti, fie unul dintre parinti se agata emotional de copil pt a compensa lipsa de afectiune a partenerului, etc.

Indiferent ce forma ia elaborarea normala a CO copilul va porni in viata purtind o serie de modele relationale inadecvate.

 

- referitor la aspectele tehnice si la structura triangulara a CO se vorbeste in psihanaliza moderna de procese de triangulare in relatia terapeutica. Aceste procese presupun ca diada terapeutica prinsa in procesul de transfer – contratransfer, indiferent ce forme iau acestea, va fi angrenata intr-o forma de participare pe care o putem asocia functiei materne de raspuns emotional. Procesul terapeutic avanseaza in masura in care diada terapeutica poate face un pas in afara trairilor transferentiale si contratransferentiale pt a reflecta la semnificatia schimburilor si sensurilor vehiculate intre analist si analizand. Relatia terapeutica penduleaza intre puneri in act transfentiale si contratransferentiale si analiza si interpretarea acestora care solicita o pozitie observatoare, exterioara trairii, ceea ce putem asocia functiei paterne definita de intelegere, detasare emotionala si trasarea limitelor. Avem aici desigur o extensie a conceptului de clivaj al Eului enuntat de Sterba intr-un Eu participativ si un Eu obsevator.

 

Karen Horney considera ca CO este rezultatul doi vectori :

          – stimularea sexuala a copilului de catre adultul care il ingrijeste, de unde rezulta un atasament incestuos avind ca baza pulsiunea sexuala. Reactiile copilului si structura dinamica a ceea ce Freud denumeste CO este dominata de sexualitate si sunt declansate de provocarile pe care mediul le ofera copilului.

          – anxietatea care apare in urma unui conflict intre dependenta copilului fata de parinti si sentimentele ostile ale copilului fata de acestia ca urmare a interdictiilor, lipsei de respect a copilului, nedreptatilor sau abuzului de autoritate la care parintii recurg. In aceste situatii exprimarea ostilitatii sau a dezaprobarilor copilului ameninta securitatea lui. Una dintre formele de atenuare a anxietatii este agatarea de unul dintre parinti, de obicei cel perceput ca cel mai puternic. Acest tip de atasament nevrotic este determinat de catre anxietate, scopul sau fiind obtinerea securitatii.

Horney nu neaga existenta iubirii si a urii ca posibilitati de relationare, insa muta accentul pe stimularile produse de mediu care vor selecta  particularitatile dominante.

 

Melanie Klein

In contributia kleiniana privind CO autoarea remarca in analizele copiilor mici o identificare cu fiecare dintre cei doi parinti, punind in evidenta regularitatea aspectului negativ a complexului si interactiunea dinamica dintre CO pozitiv si cel inversat, plecind de la o investitie ambivalenta a celor doi parinti – care vor conduce ulterior in teoria kleiniana la definirea pozitiei depresive. Klein descrie un CO debutind devreme si desfasurindu-se sub influenta impulsurilor pregenitale marcate de sadism indreptate asupra ambilor parinti, acestia fiind perceputi ca organe individuale – ceea ce produce prin reflexie o puternica anxietate paranoida. Copilul elaboreaza fantasme cu un continut sexual ce contin elemente specifice stadiului oral sau anal pe care il parcurge, o mare parte a acestor fantasme fiind compuse din obiecte partiale : sin, penis, vagin, specifice modalitatii de functionare pregenitale. Aceste figuri partiale, odata introiectate, devin persecutori interni care ataca Eul, constituind baza Supra Eului care urmeaza indeaproape desfasurarea CO. Pentru Klein angoasa de castrare si invidia de penis esentiale in teoria freudiana devin secundare – locul acestora fiind luat de anxietatile persecutorii rezultate din proiectia sadismului copilului si de cea a posibilitatii pierderii obiectului iubit odata cu intregirea imaginii sale in debutul pozitiei depresive.

Relatiile ambivalente cu parintii oedipieni, combinarea aspectelor pozitive cu cele negative ale complexului conduc in cele din urma la o serie de obiecte interne iubite cit si la o serie de obiecte urite care intra in conflict, si din care rezulta un parinte iubit si urit in acelasi timp – context afectiv numit de Klein ‘pozitie schizo-paranoida’. Pentru Klein parintii reali sunt putin importanti, copilul utilizind contactele cu obiectele reale pentru a le pune in acord cu cele interne fantasmatice si pentru a le folosi intr-un scop defensiv necesar usurarii sentimentelor dezagreabile.  

Putem face o distinctie intre structura oedipiana si nevroza oedipiana.

 

Klein plaseaza debutul precoce al CO odata cu debutul pozitiei depresive, etapa in care bebelusul ajunge sa perceapa obiectele ca fiind distincte unele de altele si distincte in raport cu propria persoana. Acesta achizitie permite copilului sa diferentieze genurile parintilor si sa fantasmeze un act sexual incarcat cu proiectiile si productiile sadice specifice pozitiei schizo-paranoide. Klein vorbeste despre fantasma coitului care uneste parintii combinati, posesori ai unor atribute atit feminine cit si masculine.

O contributie importanta a Melaniei Klein priveste SE arhaic, precoce, SE construit in perioada functionarii schizo-paranoide care imprumuta atribute sadice. Eul insusi apare in opinia lui Klein foarte devreme, existind ca si structura inca de la nastere. Triangularea kleiniana cuprinde subiectul aflat in relatie cu un obiect bun si un obiect rau. CO pozitiv si cel inversat exista in fiecare relatie oedipiana producatoare de investitie ambivalenta a ambilor parinti. Fantasmele sadice legate de parintele urit sunt urmate de anxietate si vinovatie, teama ca acest parinte se va razbuna pe copil intr-o maniera sadica echivalenta.

Klein a observat fantasme oedipiene inca de la inceputul celui de-al doilea an de viata, fantasme intemeiate pe nevoile orale si anale ale copilului. Copii dezvolta teorii sexuale pregenitale conform carora in timpul actului sexual mama inghite penisul tatalui care ajunge in burta in care sunt depozitati si viitorii copii. Copilul dezvolta fantezii sadice de atac asupra continuturilor materne pe care vrea sa le distruga, fantasmeaza un act sexual violent care poate distruge atit parintii implicati in el cit si pe copil. Miza acestor fantezii violente privind continutul mamei vor constitui baza rivalitatii cu tatal si cu eventualii frati si au la baza o dorinta primara de reintoarcere in pintecul matern, nostalgia eternei reintoarceri. Acesta fantezie originara reprezinta efectul experientei nasterii traita ca o trauma fondatoare a subiectivitatii care face din dorinta oedipiana o dorinta de refacere a unei mitice unitati narcisice. In acesta ecuatie tatal ar reprezenta realitatea care face imposibila acesta intoarcere si trairea starii de fuziune a subiectului cu obiectul.

Klein confirma existenta CO inversat prezent in cazul multor copii care este fundamentat pe figurile parentale combinate si terifiante ce vor fi introiectate  sub forma unor persecutori interni care ataca Eul ; acestia devin prototipul SE. Acest proces de elaborare a CO ce va da nastere SE incepe imediat ce sentimentele de iubire si ura investesc figurile parentale, inainte ca CO sa fie lichidat.

In anii `20 Klein considera ca sfirsitul CO conduce la internalizarea unor obiecte atit iubite cit si urite a caror confluenta se configureaza in ceea ce Klein a numit `pozitia depresiva`.

FROPP  8.01.2011

Definirea termenilor:

Constructia se refera la procesul de intelegere, reprezentare si de elaborare a sensului, proces ce se desfasoara in interiorul mintii analistului, a clientului si care constituie miza intilnirii si a comunicarii terapeutice. A construi inseamna a structura, a da sens, a elabora, a integra diverse continuturi, trairi si reprezentari in forme noi, adaptative. Interpretarea este unul dintre instrumentele constructiei.

Interpretarea, care este elementul definitoriu al abordarilor psihodinamice, se refera la spectrul verbal al comunicarii, in care cel care interpreteaza incearca sa inteleaga sensul unei anumite trairi, gind sau comportament si sa il verbalizeze pentru sine sau pentru un altul.

Interpretarea si reconstructia reprezinta in opinia mea doar punctuatia unui proces de comunicare dintre terapeut si client, a unui dialog. Interpretarea face parte dintr-un mod de a gindi impreuna, a asocia impreuna, a construi impreuna un sens. Interpretarea este modalitatea noastra de a ne acorda, a ne reprezenta si a participa la o realitate pe care o definim impreuna cu clientul nostru. Prin interpretari aratam clientului ca il intelegem, ca ne pasa, ca ceea ce traieste are un sens, ca se poate trai cu un astfel de continut mental, interpretarile sunt liantul care leaga doua subiectivitati intr-o modalitate unica de intelegere. Daca la capatul unor interpretari cei doi ajung sa impartasesca aceeasi reprezentare in privinta unor experiente, atunci putem spune ca interpretarile noastre sunt utile. In acest sens interventiile terapeutice sunt menite  sa favorizeze procesul de mentalizare  care inseamna a intelege si a da sens experientei noastre si a celorlalti. Din acesta perspectiva interpretarea este mai degraba o forma de definire a unor continuturi decit un proces de traducere.

Cum recunoastem o interpretare corecta? Rareori sa intimpla sa obtinem confirmarea unei interpretari corecte, partial pentru ca aceasta are nevoie de un proces de elaborare care poate fi mai lung sau mai scurt inainte de a deveni ”eficienta” , timp in care noi mai avem si alte interventii si partial pt ca corectitudinea unei interpretari nu sta in formularea explicita, in ”textul interpretarii” ci in dansul subtil care se stabileste intre transfer si contratransfer, putinta de a transmite clientului  sentimentul de a fi inteles afectiv, de a fi acceptat, nejudecat. In Proiect de Psihologie Stiintifica Freud descrie ceea ce el numeste ”proba a satisfactiei” sau ”traire de satisfacere”. Pornind de la tensiunea interna generata de nevoile instinctuale nesatisfacute apare o nevoie din ce in ce mai puternica spre a descarca acesta tensiune si a obtine astfel satisfactia. Pentru bebelus acest proces implica in mod obligatoriu interventia adultului, ”aceasta interventie necesita producerea unei anumite modificari in exterior” modificari care sunt traite de copil ca o intelegere mutuala a nevoilor sale. Cred ca o interpretare functionala presupune aceasta amenajare exterioara promovata de terapeut si traita de client ca o intelegere a nevoilor sale. Acesta ”amenajare exterioara” se refera atit la ce spune terapeutul cit si la ce face acesta, comportamentul sau fiind un vehiculator de sens cel putin la fel de puternic ca si cuvintul.

Din punctul meu de vedere la inceput a fost exteriorul – adica cuvintul mamei ca si continator reprezinta functia de simbolizare primara pentru afectele traite de bebelus. Exteriorul structureaza, fundamenteaza realitatea interna a clientului si a analistului deopotriva. Cuvintul ca si limita a afectului isi gaseste aplicatia in constructiile pe care analistul le elaboreaza in mintea sa. Constructia si interpretarea actioneaza ca o limita, sunt cele care traseaza un contur, o directie a curgerii afectului. Idealul unei curgeri nedirectionate de analist, idealul psihanalizei, mi se pare o utopie nesustenabila. Fara limitare, care inseamna influenta, nu exista constructie, iar una dintre functiile interpretarii este tocmai aceea de a introduce o limita/reprezentare unei trairi. Interpretarea ar fi spectrul vizibil, constient si limitativ, secundarizat al spectrului afectiv, primar.

Trebuie depasita vechea problema a interpretarii corecte vs. interpretare incorecta. Capacitatea unei contructii interpretative de a semnifica este cea care ii confera valoarea de ”adevar” (subiectiv) sau de ”falsitate”. De fapt este vorba despre capacitatea unei interventii terapeutice de a lega reprezentari si afecte intr-un mod acceptabil si functional pentru client. Raspunsul privind corectitudinea sau incorectitudinea unei interpretari trebuie cautata in interiorul relatiei analist-client, la interiorul relatiei transfer-contratransfer, in rolurile jucate de unul sau de celalat, in acordarea sau dezacordarea lor, in miscarea impreuna sau in fracturile care apar in comunicarea, inteleasa in sens larg, dintre terapeut si client. Adevarul sau falsitatea unei interpretari este inainte de toate o chestiune de traire, de emotie nu de formulare, este traire pusa in cuvinte sau in act. Cuvintele sunt importante doar in masura in care pot semnifica o traire. In acest sens esential este ceea ce se traieste in relatia terapeutica si apoi ceea ce se vorbeste. Aceste considerente fac imposibila predarea unei forme ”corecte” de interpretare. O interpretare scoasa din contextul subtil si esential a relatiei transfer-contratransfer este asemeni unei flori de plastic care seamana perfect cu o floare fara a fi totusi…

Interpretarea mutativa, cea pe care o inregistram post factum ca eficienta, este o intilnire afectiva a celor doi protagonisti, este o imagine noua care restructureaza si care este acceptata de analist si de client. Devine o reprezentare noua, ceva mai coerenta, la care ei se raporteaza in efortul de a da sens unor experiente dificil de gestionat. Interpretarea nu descopera un sens ci creaza un sens peste un nonsens, peste o traire care nu a beneficiat de o structura de semnificatie capabila sa secundarizeze, sa lege un afect, o excitatie prea puternica in spatele careia recunoastem marca traumei. Noi construim alaturi si impreuna cu clientul nostru o realitate noua, acceptata si acceptabila de cei doi, o conventie impartasita. O interpretare buna leaga, unifica trairi si reprezentari fragmetate, capacitatea de a unifica trairi disociate, de a integra aceste constructii in ansamblul modului in care se reprezinta clientul face ca interpretarea sa functioneze. Pentru acesta o interpretare trebuie sa plece de la elemente cunoscute sau asumate de client adaugind acestora o noua dimensiune pe care acesta nu a avut-o in vedere.

Despre interpretare

Este dificil de vorbit despre interpretare pentru ca partea esentiala a interpretarii nu consta in ceea ce se spune sau aude, in partea vizibila a limbajului. Despre aceasta putem vorbi, astfel de exemple putem furniza, dar interpretarea este intii de toate intilnirea dintre doua subiectivitati, acea constructie diafana si imponderabila care uneste cuvintele pe care analistul si clientul le schimba, constructie ansamblata din emotii, acordaje si dezacordaje, iubire si ura…

Nu putem fi si participativi si observatori in acelasi timp. In realitate si la modul ideal facem treceri rapide de la identificarea empatica cu afectul vehiculat de client la pozitia externa de observator, aceasta fiind o pozitie de structurare a materialului cules prin participare. Putinta de a pendula rapid intre cele doua pozitii tine de o anumita suplete mentala care se cultiva odata cu experienta cind putem spune ca am dobindit stiinta situarii la o distanta optima fata de materialul analitic. Cantonarea excesiva spre un pol sau spre celalat se soldeaza fie cu o traire prea intensa care paralizeaza sau bruiaza capacitatea de a gindi/intelege, fie cu pierderea contactului empatic cu trairile clientului tradus printr-un proces de rationalizare masiva (nu neaparat incorecta psihodinamic) care face dificila comunicarea, transmiterea, continerea si structurara afectului clinetului. Acesta achizitie a unei distante optime este facilitata de ceea ce Casement numea internalizarea functiei supervizorului si dezvoltarea supervizorului intern.

 Prin constructiile sale analistul isi construieste pentru sine un spatiu mental de intelegere – o retea de reprezentari a afectului vehiculat de client.

Interpretarea este asemeni unei alunecari pe gheata, este o modalitate de a contine, de a limita, de a controla si de a secundariza. Dar aceasta trebuie sa ramina in aceasi timp si o deschidere,  o acordarea unui spatiu pentru dezvoltare si actualizare a subiectului. Trebuie ca relatia terapeutica sa fie suficent de stabila atunci cind interpretam, pentru ca analizatul sa isi permita explorarea si schimbarea (mama fundal la Winnicott).

Nu ceea ce spunem este esential ci ceea ce transmitem cuvintele sunt un liant pentru ceva mai cuprinzator decit sematica implicata. Metafora alunecarii pe gheata mi se pare potrivita: in alunecare putem glisa in fata, in spate sau in lateral, esential este sa ne mentinem echilibrul, si sa inaintam catre o suprafata ceva mai aderenta, mai stabila. Cind interpretam este ca si cum ne-am da pe gheata, nu stim niciodata cum se va termina. Interpretarea este o provocare, este provocarea unei intilniri intre analist si client.

Cind interpretam ajutam la constructia unei retele de sensuri/cuvinte. Inventam cuvinte si sensuri inexistente pentru a defini experientele clientului, elaboram constructii capabile sa semnifice asemeni unei mame care face eforturi pentru a intelege sensul plinsului bebelusului ei.

Cu cit relatia terapeutica este mai la inceput, cu atit interpretarile noastre ar trebui sa ramina mai deschise, mai schitate, mai incomplete.

Uneori lucrind cu pacientii avind o patologie severa, marcata de un control redus asupra trairilor sau care se afla in perioade de criza, este important ca terapeutul sa introduca un control asupra afectului debordant prin introducerea unor interpretari ”rationalizante”. Prin oferirea unei intelegeri intelectuale a ceea ce se intimpla, oferim un sens trairilor intense ceea ce le face previzibile si controlabile. Interpretarile trebuie sa puna in principiu afectul si reprezentarea impreuna. Cind afectul lipseste interpretarea trebuie sa faca loc acestuia, sa il invite, sa il invoce. Cind afectul este debordant, intrepretarea trebuie sa aduca reprezentarea peste afect ajutaind la limitarea trairii afectului. Daca interpretarea favorizeaza intilnirea afectului cu reprezentarea atunci putem spune ca avem o interpretare functionala.

 Momentul interpretarii sau distanta relationala

Este stiut faptul ca o interpretare corecta din puct de vedere psihodinamic poate fi utila clientului in timp ce aceasta interpretare oferita intr-un alt moment nu poate fi folsita in procesul de elaborare. Acesta presupune faptul ca alegerea momentului formularii interpretarii este un aspect esential. Cind vorbim despre alegerea momentului potrivit, vorbim de fapt despre felul in care este configurata relatia teraput – client in momentul comunicarii interpretarii. Unul din parametrii cei mai importanti ai relatiei se refera la ”distanta” dintre ceea ce simte clientul si ceea ce simte terapeutul care este ”locul emisiei” interpretarii. Daca aceasta distanta este prea mare, daca analistul este mai degraba in pozitia observatorului in momentul interpretarii,  acesta desi descrie corect dinamica interna a clientului, este probabil ca interventia sa fie resimtita ca un corp strain sau eventual ca o intruziune, in consecinta imapactul interpretarii va fi neutralizat de mecanismele defensive. Daca aceasta interpretare este facuta de pe pozitia unei distante mici intre ceea ce ne imaginam ca simte clientul si ceea ce simte terapeutul (acesta corespunzind pozitiei participative), interventia aceasta va avea mai multe sanse sa fie resimtita ca o descoperire personala, iar faptul de a se simti inteles si continut de catre terapeut va face tolerabila noutatea si initierea procesului de restructurare ceruta de interetare. O interpretare presupune un proces mai simplu sau mai complex de elaborare, de restructurare a sistemului de reprezentari, a lumii interne a clientului. Ea cere intotdeauna un efort, fapt pentru care este util sa fie insotita de o atitudine suportiv-continatoare. Nu trebuie sa uitam faptul ca un comportament simptomatic se poate sa se fi constituit la momentul formarii lui un singurul raspuns adaptativ care a permis supravietuirea psihologica. A renunta la comportametul simptomatic dincolo de intelegerea oferita de interpretari necesita o schimbare care anxieteaza si care poate fi dificila in lipsa unei atitudini suportive din partea terapeutului.

De aici decurge o prima recomadare, faptul de a nu oferi o interpretare atit timp cit noi suntem neafectati emotional de ceea ce traieste clientul. Altfel spus, o intepretare care nu antreneaza contratransferul are multe sanse sa devina o rationalizare, atit pentru noi cit si pentru client.

Tehnic vorbind analistul trebuie sa devina constient si sa poata transmite ”pozitia” in care se afla in raport cu trairile clientului sau. Mai mult, terapetul trebuie sa poata sa isi modifice pozitia in raport cu ceea ce aude prin lucrul asupra contratransferului. Pregatirea interpretarii si ascultarea presupune o pozitie participativa, empatica. Elaborarea interpretarii presupune o pozitie observatoare, de distantare si de separare a celor doua lumi interne pentru ca procesul de elaborare a materialului ascultat sa poata fi elaborat de analist. Verbalizarea interpretarii recomada din nou o apropiere emotionala de ceea ce simte clientul. Blocarea sau cantonarea excesiva din partea terapeutului in una dintre cele doua pozitii (participativa/observatoare) trimite spre o dificultate fie a atasamentului fie a separarii. Daca apropierea de traierile clientului sunt traite de terapeut ca o amenintare, ca o pierdere, ca abandon sau respingere, este posibil ca acesta sa reactioneze fie prin funziune cu clientul, fie printr-o retragere excesiva in rationalizari teoretice.

Spuneam ca este important ca terapeutul sa lase sa se intrevada si sa transmita clientului gradul sau de implicare emotionala sau gradul in care ceea ce povesteste clientul a ajuns emotional la terapeut.

In toate aceste ipostaze contratransferul reprezinta o modalitate privilegiata de a intelege nu ceea ce traieste clientul in relatie cu persoana X, ci ceea ce simte clientul in prezent in relatie cu noi. De asemenea, prin manevrarea/elaborarea contratransferului terapeutul poate controla gradul sau de implicare emotionala.

Dimensiunea nonverbala a interpretarii

Dimensiunea nonverbala a comunicarii poate fi pusa in legatura cu ceea ce numim dimensiune implicita a relatiei. Experientele traite pot fi stocate explicit, verbal, biografic sau pot fi stocate la un nivel implicit, nonverval, procedural. Aceasta ultima dimensiune a experientei nu este disponibila reflectiei constiente, ci are legatura mai mult cu un anumit fel de a actiona sau de a reactiona in situatii. Cunoasterea implicita constituie baza modelor noastre interne, acesta apare in punerile in act si nu in discursul verbal. ”Ascultarea” acestei dimensiuni a comunicarii devine esentiala pentru acei clienti care s-au confruntat de timpuriu cu situatii de deficit afectiv (copii nedoriti, neingrijiti, abandonati, agresati, care s-au dezvoltat intr-un mediu instabil, etc.).  Comunicarea si interventiile terapeutice in cazul punerilor in act de catre client se face mai putin prin intrepretari si mai mult prin puneri in act din partea terapeutului.

Kohut vorbea despre transferul in oglinda care presupune ca pacinetul care a traversat in etape timpurii experiente de deficit afectiv va astepta in mod incostient din partea terapeutului un raspuns de confirmare. In opinia lui Kohut acest raspuns de aprobare este esential pentru dezvoltarea normala a copilului si mai tirziu a adultului care va pastra toata viata nevoia oglindirii pozitive in ochii obiectelor semnificative. Pericolul neprimirii acestei validari este acela ca persoana(copilul in cazul lui Kohut), sinele acestuia se fragmenteaza, iar persoana se va stradui sa se dezvolte in sensul asteptat de parinte in speranta ca astfel se va obtine aprobarea lui. In relatia terapeutica aceasta complianta poate conduce la o forma de pseudo succes terapeutic pe care il putem observa uneori in jurul nostru.

Aici trebuie facuta o distinctie intre punerile in act transferentiale care presupun existenta unei structuri relativ evoluate ale clinetului. Aceasta „cerere” transferentiala presupune recunoasterea unui ”celalat” diferit de sine de la care se asteapta o gratificare sau care este pedepsit pentru o greseala, iar punerile in act sau punerea in celalat a unor continuturi emotionale difuze, fragmentate, care este o cerere de continere si structurare care are loc in cazul unor clienti avind o structurare primara (leziunile narcisice severe si patologiile borderline severe, patologii psihotice) a carei granite ale propriului self si a obiectului sunt difuze. De asemenea, putem face o distinctie dintre punerile in act din partea terapeutului intre: puneri in act defensive si puneri in act ca raspusuri rezonante la ceea ce clientul aduce in diada terapeutica.

”A asculta” ceea ce ne comunica nonverbal pacientul prin impresii, senzatii, sentimente contratransferentiale pe care comportamentul acestuia le stirneste in terapeut reprezinta o parte importanta a pregatirii procesului de interpretare. Nu trebuie sa uitam faptul ca primele 18-36 luni de viata nu se gasesc stocate in memoria autobiografica si nu pot fi redati sub forma unor impresii verbalizabile. Centrii cerebrali care controleaza limbajul devin functionali dupa ce noi am trait o serie de experiente emotionale semnificative (pozitia paranoid-schizoida si pozitia depresiva). Schemele de reglaj emotional care reprezinta modelele lumii noastre interne sunt deprinse inainte ca limbajul sa le poata reda sub forma unor naratiuni. De asemenea,  emotiile coplesitoare si traumele tind sa scurtcircuiteze functionarea structurilor cerebrale responsabile de limbaj, ceea ce inseamna ca cele mai semnificative experiente nu apar niciodata in ceea ce clientul ne spune. Pentru aceste expetriente nu ramine decit ca terapeutul sa se lase impactat de aceste fragmente emotionale emise de client intr-un limbaj primitiv a emotiilor si sa le recunoasca, sa le elaboreze si sa le ofere spre oglindire clinetului. Este ca si cum am inventa cuvinte, sensuri, explicatii pentru trairi care ajung la noi ca terapeuti dar care nu fac obiectul discursului clientului. Aceste oglindiri de tipul: ”probabil trebuie sa fi simtit…” sau ”din ceea ce imi spuneti inteleg ca este probabil sa fi simtit…” sau ”simt ca este ceva in discursul dvs. de tipul…” sunt  constructii noi dar sunt in acelasi timp si momente de intilnire emotionala dintre clienti si terapeut, momente de recunoastere.

Cum transmitem faptul ca suntem acordati emotional cu clientul nostru?

            – verbalizind emotiile pe care le implica povestile lui.

            – folosind cuvinte ca: a simti, noi, impreuna, etc…

            – avind o mimica naturala si adecvata povestilor evocate de client

            – avind o serie de reactii spontane, necenzurate care pot reflecta

indignarea, mirarea, grija, regretul nostru fata de ceea ce simte clientul.

 Daca tehnica interpretativa clasica isi propune sa aduca la lumina un sens ascuns in mintea clientului, atitudinea interpretativa intersubiectiva este subordonata alinierii si impartasirii experietelor noastre emotionale, plecind de la premiza ca acordarea emotionala si reprezentationala modeleaza si contruieste mintile celor doi participanti.

”Spectrul vizibil (sau numit uneori spectrul optic) reprezintă domeniul spectrului electromagnetic ce este vizibil, ce poate fi detectat de ochiul uman. Radiațiile electromagnetice din acest interval de lungimi de undă se numesc lumină (vizibilă). În condiții normale, ochiul uman percepe în aer lungimile de undă din domeniul 380 – 750 nm.”

Comunicarea dintre doua persoane se desfasoara atit in spectrul verbal, dar si ”pe lungimi de unda” aflate in afara comunicarii verbale, cum ar fi : punerea in act, comunicarea implicita, identificarea proiectiva, experientele emotionale corectoare, empatia, comunicarea prin impact, etc. In toate aceste cazuri sensurile comunicate nu pot fi reduse la sensurile cuvintelor schimbate de cei doi. Cu cit persoana este mai matura emotional cu atit ea poate utiliza si beneficia de o comunicare axata pe spectrul verbal. De foarte multe ori insa comunicarea din relatia terapeutica angreneaza nivele aflate in afara spectrului verbal, ceea ce inseamna ca terapeutul trebuie sa isi dezvolte capacitatea de a capta, de a traduce, de a intelege si uneori de a transmite mesaje care nu presupun verbalizari sau care folosesc cuvintele doar ca suport pentru transmiterea unui sens aflat dincolo de cuvint. Cred ca evolutia tehnicii psihanalitice se orienteaza din ce in ce mai mult in afara interpretarii propriu-zise(a interpretarilor verbale) si consider ca experienta traita la nivel de act in prezent poate genera, alaturi de integrarea verbala, schimbari semnificative.

Sigur ca interpretarile sunt instrumentul principal cu ajutorul caruia sprijinim dezvoltarea capacitatii de mentalizare atit pentru client cit si pentru terapeut, dar la fel de importanta este si atmosfera relatiei terapeutice care reprezinta mediul securizant si facilitator atit pentru mentalizare cit si pentru dezvoltarea si experimentarea unor scheme de relatii adaptative. Nu trebuie sa uitam faptul ca experientele emotionale sunt prelucrate mental de emisfera dreapta, in timp ce limbajul este prelucrat de emisfera stinga. A integra, a lega inseamna a prelucra unitar implicind ambele emisfere cerebrale. Faptul de a se simti inteles si important pentru terapeutul sau, acceptat necritic, sigur pe relatia terapeutica, etc… aceste ingrediente ale relatiei pot initia schimbari semnificative in client in absenta oricarei intelegeri sau a altor tipuri de interventii, asa cum remarca D. Stern si colaboratorii sai din cadrul Grupului de Studii al Procesului de Schimbare in 2004. Cred ca metaforic relatia terapeutica functioneaza asemeni unui incubator care asigura conditiile specifice nivelului de dezvoltare a clinetului, mediu in care acesta se poate dezvolta si poate recupera o serie de deficite. Pentru construirea unei astfel de atmosfere relationale, dimesiunea nonverbala implicita joaca un rol esential. Winnicott vorbea despre ”mama ca fundal” care asigura continere si ”mama ca obiect” care reprezinta suportul proceselor transferentiale. Fara securitatea asigurata de mama ca fundal, clientul nu poate aduce in relatia terapeutica nedistorsionat obiectele din relatiile trecute.  De foarte multe ori interpretarile reprezinta suportul si paravanul in spatele caruia are loc un schimb de semnificatii implicite intre terapeut si client in care este vorba despre: cereri, raspunsuri, definitii de pozitii, roluri, rani/sensibilitati, pierderi, regasiri, reparatii, reprosuri, etc.  Pentru acesta trebuie ca terapeuti sa fim capabili sa raspundem emotional emotiilor pe care clientul le traieste in relatia cu noi, sa putem reflecta la ceea ce simtim si la ceea ce se joaca in relatia terapeutica, sa ne acordam daca este cazul nevoilor clinetului si sa supunem reflectiile clientului ceea ce am observat ca se desfasoara la nivelul relatiei terapeutice. Acesta modalitate de lucru poate fi definita in termeni clasici prin centrarea asupra elaborarii contratransferului si a transferului.

 Pregatirea interpretarii sau ascultarea

Trebuie spus ca orice interpretare care se va dovedi utila in viitor incepe cu o buna ascultare. Ascultarea se referea la pozitia pasiv-senzitiva a analistului care isi suspenda provizoriu capacitatea de a gindi si de a intelege pentru a se lasa impactat afectiv de ceea ce mesajul verbal si nonverbal al clinetului vehiculeaza. In aceasta stare analistul se lasa in voia unui proces de asociere libera (atentia egal flotanta) in care surprinde cuvinte, elemente nonverbale, emotii pe baza carora face conexiuni multiple, limitate ca intindere, fara a incerca sa le inteleaga. Este ca si cum si-ar propune ca plecind de la ceea ce aude si simte sa raspunda mental si afectiv cit mai spontan, prin trairi, ginduri, cuvinte, fragmente de idei, fantezii. Un fel de ”a spune tot ceea ce ii trece prin minte” acordind atentie trairilor care pot indica secvente de comunicare transferentiala care nu apar la nivelul cuvintelor formulate de client. Aceasta stare de productie imaginativa reprezinta o forma de a transpune in imagini si in cuvinte/ginduri, o forma de evacuare (in interiorul propriului aparat mental)  a excitatiilor receptate dinspre client, impreuna cu ceea ce aceste excitatii se  trezesc din propriul nostru inconstient. In acest fel inconstientul analistului devine un receptor a incostientului clientului, o cutie de rezonanta si un receptor a propriilor derivate inconstiente. Cred ca aceasta forma de ascultare poate fi exersata si antrenata ca orice facultate a gindirii, asa cum ne putem exersa atentia sau memoria sau starea de liniste mentala. Starea descrisa mai sus are legatura cu starea de reverie despre care vorbea Bion, stare care are foarte multe in comun cu procesualitatea onirica.

Bion pune in evidenta la pacientii psihotici o tulburare a memoriei conservatorie gratie careia acestia nu pot achizitiona si integra o serie de experiente din cauza tendintei crescute de evacuare a unor elemente intolerabile. Acelasi proces poate fi pus in evidenta si la pacientii nevrotici, doar  amplitudinea si modalitatile de ”evacuare”/aparare fiind diferite. In aceste cazuri putem spune ca mama a ratat functia de continere care ar consta in digerarea proiectiilor copilului si restituirea acestor proiectii pre-asimilate de ea intr-o forma tolerabila de catre copil. Activitatea de interpretare, care metaforic ar consta in livrarea analizatului a unui material predigerat sub forma unei constructii, este precedata de activitatea de reverie, de conversie a elementelor primite/auzite intr-un material secundar, ceea ce ar corespunde procesului de legare (Bion numea transformarea elementelor beta intolerabile in elmente alfa, adica intr-o activitate psihica). Reveria analistului este un proces de asociatie libera, de ascultare afectiva libera, de constringerile ratiunii si logicii, prin care se urmareste legarea afectelor contratransferentiale de reprezentari. Putem spune ca analistul aude discursul inconstientului celuilalt doar prin intermediul ascultarii propriului lui contratransfer si prin travaliul asupra acestui contratransfer. Reveria analistului inseamna fantazare, inseamna formularea unor legaturi-ipoteze intre elementele auzite inainte de a proceda la verificarea si validarea lor. Capacitatea de reverie este esentiala pentru analist, este cea mai importanta parte a travaliului de elaborare care premerge formularii unei interpretari.

Aceasta etapa este activa si angreneaza din plin incostientul analistului care este instrumentul prin care el aude inconstientul analizatului, fapt pentru care in acesta etapa analistul nu trebuie sa se preocupe de procesele proprii incostiente care pot interfera cu materialul primit de la client. La nivelul acestei stari de reverie inconstientele celor doi se pot acorda, afectele inconstiente traite de analizat se pot reflecta in inconstientul analistului unde – atentie! – reflexia nu inseamna automat similitudine. Inconstinetul clinetului nu poate fi decodificat/tradus in reprezentari decit prin implicarea inconstientului terapeutului. Orice alta intelegere, desi corecta psihodinamic, tinde sa devina o rationalizare, adica o aparare a terapeutului fata de afectul trezit de pozitia clinetului sau. Mesajul afectiv insinuat printre cuvintele clinetului nu poate fi ascultat decit cu propriul afect insinuat printre gindurile terapeutului. 

Capacitatea de reverie presupune o defocalizare partiala de orice scop, o suspendare a ratiunii, este o traire si are legatura cu ceea ce numim ”participare”. Participarea nu presupune doar a trai empatic ceea ce ne imaginam ca traieste analizatul ci si participarea cu ceea ce traim noi ascultind povestea celuilalt, adica participare cu propria nostra istorie de viata, participare cu propria experienta emotionala. Bion gindea acest proces de reverie ca fiind unul silentios, desfasurat in mintea analistului. In opinia mea si acest proces, desigur cu limitele lui de transparenta, ar trebui sa fie interactiv, lasind analizatul in masura in care acesta este capabil sa participe pe alocuri la activitatea de reverie din mintea terapeutului. Aceasta inseamna a-i oferi analizatului din cind in cind un material partial digerat pe care sa ”il mestecam impreuna”. Este o forma de ”meta comunicare”, un fel de a-l face martorul gindurilor mele aratindu-i cum gindesc si traiesc eu ceea ce imi spune, a-l face partas la procesul de construire a sensului.

Ascultarea presupune un proces de rezonanta prin indentificare introiectiva in care granita care limiteaza identitatea si tine separata lumea interna a terapeutului si a clientului este estompata. In acesta stare de constiinta modificata, ”realitatea mentala” in care functioneaza terapeutul si clientul tinde sa devina ”unica realitate”. Participarea noncritica, nonevaluativa la povestea clientului ajuta la estomparea limitelor dintre cei doi. Probabil ca ideea ce cimp poate reprezenta vizual realitatea interna comuna in care ajung sa functioneze cei doi interlocutori.

In mod paradoxal premisele unei bune intelegeri pleaca de la acceptarea si tolerarea unei cit mai mari neintelegeri. Acesta nu este o metafora ci se referea la prima etapa a elaborarii unei interpretari. De obicei in primii ani de practica anxietatea intilnirii cu necunoscutul din noi sau din celalat ne determina sa parasim grabit acesta etapa cautind confortul facil a unei intelegeri imediate, fragmetate, limitate.

 Gestatia interpretarii sau schita unei structuri

Pe baza acestor impresii in etapa urmatoare analistul isi propune sa dezvolte o serie de legaturi intre elementele receptate, legaturi care vor lua forma unor constructii partiale sau elaborate, in funtie de timpul pe care si-l acorda pentru etapa initiala de receptare, care vor ghida ascultarea lui viitoare. Vorbim inca de formularea unor multiple arii problematice, a unor ”multiple cai de atac” (vezi modelul avocatesc). Aceste ipoteze de lucru ceva mai structurate au rolul de filtre, rolul de a ghida ascultarea ulterioara si de lasa deoparte materialul enuntat de client care, deocamdata, nu are nici o semnificatie pentru analist.

Dupa acesata a doua etapa a ascultarii structurate analistul poate observa o serie de elemente care apar legate intre ele si care se repeta, ceea ce ii permite sa-si directioneze auzul catre aspecte mai specifice, sa-si formuleze mai clar ipotezele de lucru si sa inlature acele elemente observate anterior care nu par a fi deocamdata importante.

Formularea interpretarii

Etapa trei presupune apropierea de materialul incostient si consta in formularea verbala, a supune atentiei clinetului a unora dintre conexiunile observate de analist. Acesta etapa verifica gradul de accesibilitate a clientului la ceea ce se presupune a fi in spatele acestor legaturi, stabileste un raport empatic intre analist si client in sensul in care analistul semnaleaza recepatarea unor aspecte semnificative si problematice, directioneaza si invita atentia clientului de a explora, de a largi si de a verbaliza mai mult pe marginea acestor legaturi, invitind la un proces de largire a sensului a ceea ce clientul gindeste sau traieste.

In functie de raspunsurile receptate de la client, raspunsuri care semnaleaza in ce masura acesta poate duce nivelul comunicarii mai departe, analistul incerca sa inteleaga care dintre aceste legaturi exprimate devin posibile deschiderii catre un material mai profund sau catre o intelegere mai ampla. Analistul isi poate formula ipoteze din ce in ce mai specifice, isi poate restructura ipotezele anterior formulate in minte, isi actualiza modelul mental care va conduce in final catre formularea interpretarilor. Putem formula acesta etapa ca o ascultare a ecolului stirnit in client de aceste prime legaturi enuntate de analist.

Etapa urmatoare este etapa interpretarilor plane, numesc interpretari plane acele legaturi pe care analistul le face intre elemente verbalizate de client, legaturi care deja au rolul sa resemnifice ceea ce clientul spune. Este etapa in care analistul il pune pe client in contact cu ceea ce el spune sau face, fara ca acesta sa inteleaga semnificatia ascunsa a vorbelor sau gesturilor lui. Vizeaza semnificatii inconstiente puse in act direct de catre client. Uneori acest fel de interpretari sunt suficiente pentru a debloca un travaliu elaborativ in client.  Aceste interpretari formeaza probabil cel mai frecvent mod de semnificare.

De multe ori semnificatia inconstienta semnificativa vehiculata de discursul unui client nu apare in mod direct sau explicit in ceea ce spune sau face acesta. Uneori sensul a ceea ce ne comunica un client apare la nivelul contratrasferului, prin ceea ce simte analistul, teama, furie, neputinta, dorinta sexuala, nesiguranta, etc.

Exemplu:

Client: ”Cred ca am o mare problema cu timpul scurs de luni pina luni (timpul dintre doua sedinte), am sentimentul ca pierd esenta discutiilor noastre. Si de aici frustrarea mea… Va puteti gindi la o solutie? Va rog sa retineti ideile de azi  pentru ca eu sigur o sa le pierd pina lunea viitoare.”

Terapeut: ”Va temeti ca in tervalul dintre doua sedinte eu as putea sa va uit, ceea ce va face sa retraiti dureros sentimentul de a fi lasat singur, de a nu-mi pasa de dumneavoastra, de a nu fi iubita. A pastra in memoria mea ideile despre discutiile nostre este un fel de a va pastra in minte, un fel de a pastra relatia noastra pina lunea viitoare cind va voi returna aceste idei pentru a reprimi inapoi la sfirsitul intilnirii viitoare. In felul acesta eu ramin in permanenta in contact cu dumneavoastra, chiar si atunci cind nu ne vedem, cind eu plec ”la servici” (este o trimitere la o secventa dureroasa din istoria ei cind parintii plecau la servici si o lasau singura plingind in casa). Cred ca ceea ce va framinta este ideea unei relatii continue, sigure, nefragmentate. Chiar daca ne despartim la sfirsitul fiecarei sedinte, eu sunt aici lunea viitoare pentru a continua mai departe relatia noastra din punctul in care am lasat-o.

Ideea unei relatii discontinue, nesigure, a nepasarii si suferintei asociate nu apare in discursul manifest. Plecind de la problema anxioasa a pierderii acelui ”ceva bun” pe care relatia nostra il construieste terapeutul interpreteaza nevoia de continuitate care apare implicit formultata in discursul clientului.

Pentru acest gen de situatii furnizam ceea ce eu numesc interpretari spatiale sau proiectii spatiale (dupa modelul geometriei in spatiu) care sunt modalitati de interventie care pleaca de la un material prezent, un fel de a fi al clientului in relatia terapeutica care sunt prelungite intr-o contructie care este dedusa din acest material, constructie care defineste un sens care nu a fost si nu va fi niciodata un material verbalizat. Cred ca acest gen de interventie este cel mai aproape de ceea ce psihaliza neoclasica numeste interpretare. Vizeaza un material sau trairi profund inconstiente, fantasme, masuri defensive, conflicte, modele de relationare patologica care nu au fost niciodata constiete. Interpretarile kleiniene sunt prototipul acestui gen de interpretare, a conflictului inconstient.

 Procesul schitat aici se reia prin repetitie si prin ajustarea interpretarilor dupa receptarea reactiilor clientului la fiecare interpretare. Interpretarea este o ipoteza mereu incompleta, chiar si atunci cind avem deplina validare din partea clientului pentru ca descrie intr-un registrul reprezentabil ceva din registrul simtirii. O interpretare trebuie sa fie traita de analist in cel mai bun caz ca ”cea mai probabila formulare a unei experiente” si nu ca o redare exacta a experientei traite de client.

Pentru ca o interpretare sa fie eficienta ea trebuie sa produca o tensiune, sa problematizeze, sa incite si mai putin sa explice. De cele mai multe ori interpretarile care explica actiunile sau sentimentele clientului sunt fie masuri defensive ale terapeutului care nu poate tolera nivelul tensiunii transferentiale, fie sunt masuri active motivate de temerarea terapeutului ca trairile clientului vor fi intolerabile pentru acesta, fie sunt procese de acordaj empatic la trairile clientului.

 Tehnica interpretarii

Elaborarea interpretarii solicita dupa cum spuneam o pozitie observatoare, de distantare si de separare a celor doua lumi interne, o formulare logica, organizata. Elaborarea interpretarii cuprinde doua etape:

-intelegerea psihodinamica a ceea ce simte/traieste/joaca clientul, care este o formulare mai mult sau mai putin tehnica, specifica discursului profesional, este o traducere a elementelor observate in limbajul cu care operea terapeutul. Acest tip de gindire poate fi constient sau preconstient, uneori implica si procesari inconstente specifice intuitiei.

- traducerea acestui limbaj in formularea interpretarii propriu-zise pe care o livram clientului. Acesta formulare reprezinta o forma condensata si uneori eliptica, in limbajul clientului a ceea ce am gindit.

Cum putem empatiza cu trairile clientului este mai dificil de spus, uneori acesta presupune a face conexiuni, sa trasam similitudini deobicei preconstiente intre experientele evocate de client si propriile noastre experiente similare, fara a aluneca totusi in retrairea propriilor noastre istorii de viata. Daca reusim sa raminem relaxati si neafectati de propriile experiente nefavorabile sau de propriile spaime, daca reusim sa dovedim curaj si deschidere, mintea noastra se acorda natural trairilor celuilalt. Aceeasi acordare mutuala la trairile celuilalt contribuie la ceea ce se numeste ”sensibilitate de rol” care desemneaza tendinta de a ne situa in mod incostient pe pozitia ceruta de transferul clientului. Dezvoltarea sau inhibarea acordajului empatic se afla in strinsa legatura cu modul de reprezentare interna utilizat de catre terapeut. Daca terapeutul tinde sa-si reprezinte vizual povestea clientului atunci el va tinde sa se puna in situatie si sa retraiasca partial ceva din expertienta clientului, gindirea lui analitica este estompata . Daca terapeutul isi reprezinta conceptual povestea clientului, atunci el va tinde sa devina observator, lucid, rational (totusi modul de reprezentare si de implicare emotionala difera de la o persoana la alta). Depinde de fiecare terapeut sa constientizeze si sa isi exploreze propriile modalitati de reprezentare astfel incit acesta sa poata controla gradul sau de implicare emotionala. Poate ca aici tehnicile utilizate de programarea neuro lingvistica isi  pot gasi aplicarea (acordarea la modalitatea de reprezentare a clientului, variatia luminozitatii ecranului, variatia marimii imaginii, etc.). Important este ca terapeutul sa isi acorde timp pentru a se auto-observa si sa exerseze propriile modalitati de gestionare a afectelor, ceea ce numim lucrul cu contratransferul.

Fiintele umane sunt dotate cu un sistem neuronal specializat (”neuronii oglinda”) care reproduc si simuleaza in creierul nostru actiunile si starile mentale implicate in aceste actiuni ale persoanei cu care interactionam. Acest sistem reprezinta suportul neuronal pentru reactiile empatice, a proceselor de acordare afectiva, a intersubiectivitatii. Aceasta capacitate de rezonanta emotionala se poate dezvolta prin expunere si se afla in strinsa legatura cu procesul de mentalizare. Practic efortul de a intelege motivatiile si intentiile actiunilor celuilalt activeaza sistemul neuronilor oglinda. Studii de psihofiziologie privind comunicarea nonverbala demonstreaza faptul ca emotiile traite de cineva sunt exprimate discret printr-o expresie faciala receptata incostient care ofera unui observator  tipare de activitate cererebrala in conformitate cu emotiile traite de catre persoana emitatoare. Mai mult, suntem inzestrati sa duplicam incostient micro expresii faciale ale persoanelor cu care interactionam pentru a produce in mintea noastra un ecou emotional echivalent. Este posibil ca identificarea proiectiva sa fie un aspect al comunicarii nonverbale si a comunicarii implicite.

 Despre contratransfer

Dezvoltarea contratransferului, ceea ce inseamna ca suntem intr-un raport emotional cu clientul, urmeaza mai multe etape care pot fi utilizate in mai multe moduri.

Prima etapa corespunde situatiei in care nu ne dam seama de existenta contratransferului sau mascam propriile trairi in spatele unor rationalizari. Interpretarile facute in acesta etapa sunt puneri in act din partea terapeutului. Actiunea de interpretare sub aceasta presiune interna necunoscuta rareori poate fi primita si utilizata de catre client.

Etapa doi se refera la ceea ce Bollas numea ”a nu sti despre ce este vorba dar in acelasi timp a o trai”. Aparitia in cimpul constientizarii pentru terapeut a oricarui sentiment referitor la client sau la interactiunea terapeutica ar trebui sa initieze un proces intern de asociatie libera menit sa-l ajute pe terapeut sa inteleaga ce simte si de ce simte.

Etapa trei presupune sa luam act de prezenta contratrasferului, sa intelegem ce sens are acesta, sa evaluam sentimentele noastre, sa evaluam oportunitatea sentimentelor nostre in dinamica transfer-contratransfer si sa ne permitem, daca este cazul, sa reactionam conform contratransferului. Am in vedere situatii de deficit, de suferinta intensa, de atitudini suportive, etc. Reactia conforma contratransferului priveste acele situatii in care clientul a fost lipsit intr-o perioada timpurie de relatia cu un obiect bun si constant (self obiectul la Kohut). In acest caz transferul se dezvolta in registrul pozitiv (nu erotic! Desi uneori clientul poate confunda registrul cererii sale), contratransferul mergind in aceeasi directie maternant continatoare.

O alta situatie in care intelegerea contratransferului gireaza o reactie in acest sens priveste situatiile de transfer negativ, mai exact o nuanta a acestuia pe care o putem numi ”difuza”, situatii in care clientul ne provoaca, ne irita, fara a verbaliza vreun repros la adresa terapeutului. In aceste cazuri, uneori, a lasa sa se intrevada ceva din ceea ce simtim in contratransfer se poate constitui intr-o invitatie, intr-o escaladare a transferului negativ in forme care sa poata fi intelese si interpretate. In aceste cazuri este ca si cum am oferi o justificare in realitate pentru ca transferul ostil sa poata fi asumat de catre client si sa poata deveni astfel material analitic.

Etapa patru se refera la acele situatii in care luam act de prezenta contratransferului, cenzuram impulsurile de reactie, intelegem si elaboram contratransferul in acest fel ajungind sa dezvoltam o imagine despre ceea ce simte clientul folosind acesta intelegere in interpretarile noastre.

Odata dezvoltata in mintea noastra aceasta intelegere putem alege sa reactionam interpretativ, in cazul in care Eul clientului este suficient de puternic si problema pentru care a ajuns in terapie este relativ bine circumscrisa unei situatii conflictuale, sau putem alege sa reactionam noninterpretativ, in sensul nevoilor tranferentiale in situatia in care contratransferul nostru sprijina procesul de achizitie si de dezvoltare a clientului. Lucrul ”in transfer” sau in sensul contratransferului este util in situatiile in care clientul are un Eu slab iar problema pentru care a ajuns in terapie poate fi gindita in termeni de deficit. (leziunile narcisice severe, unele patologii borderline, unele adictii, etc.). Aceasta ultima abordare de orientare interpersonala modifica insa sub aspect tehnic planul terapeutic in mai multe moduri: defensele clinetului si rezistentele sunt mai putin interpretate, se urmareste dezvoltarea unei aliante terapeutice puternice, se lasa neanalizat transferul pozitiv, reactiile suportive devin mai explicite, etc.

Daca interpretarile sunt facute in situatii de transfer intens, adica atunci cind clientul este debordat de un afect prea puternic care ameninta sa blocheze procesul de legare, de construire a sensului, de integrare, acele situatii in care clientul, dar si terapeutul, se confrunta cu un ”prea mult” sau ”prea intens”, terapeutul poate avea mai multe optiuni care decurg din lucrul cu contratransferul. Indiferent cum gindim interventiile terapeutice scopul acestora ramine invariabil reducerea intensitatii afectului care sa permita reluarea procesului de intergrare/simbolizare.

Daca folosim metafora pacientului supraincalzit (de un afect prea puternic) prioritatea terapeutului vizeaza ca prin masurile sale sa scada temperatura interna a clientului sau. Acesta se poate gindi in doua feluri:

1. fie terapeutul se distanteaza emotional de trairile clientului incercind astfel sa-si mentina o temperatura proprie scazuta si ajutind astfel clientul sa se racesca. Acest proces se realizeaza prin ”a intelege”si ”a-si reprezenta” prin rationalizari, prin traducerea a ceea ce simte clientul intr-un limbaj specific terapeutului. Aceasta masura isi propune sa construiasca in mintea analistului un spatiu continator capabil sa suporte presiunea afectului trait de client. Riscul este ca in acest proces de control a contratransferului terapeutul sa piarda legatura afectiva cu clientul sau care se poate simti neinteles, singur, abandonat propriilor trairi. Aceasta pozitie a terapeutului limiteaza dezvoltarea transferului, regresia si contactul clientului cu propriul afect ceea ce in unele situatii devine o prioritate.

2. fie terapeutul se apropie emotional de trairile clinetului, intrind astfel intr-un proces de supraincalzire proprie urmind ca apoi prin lucrul asupra propriilor trairi (contratransfer) terapeutul sa intre intr-un proces de racire graduala, pe masura ce isi poate reprezenta secventa relationala la care a aprticipat. Aceasta strategie prezinta doua avantaje: – se preia rapid o parte din tensiunea emotionala traita de client care se simte inteles si insotit de terapeut in trairile sale.

                                                                       – ii ofera clientului un exemplu concret si o posibilitate de a negocia cu trairi aparent intolerabile.

Pericolul major al acestei abordari consta pentru terapeut in scufundarea in experienta, in supraincalzirea emotionala si odata cu aceasta, in pierderea capacitatii de elaborare.

Pentru ca o interpretare sa poata fi primita si elaborata de client este important ca acesta sa aiba o profunzime medie.

Avem la un capat al spectrului materialul putin profund care este un material accesibil introspectiei, autoanalizei, este un material de care clientul este constient, dar asupra caruia nu a reflectat. La acest nivel clientul gindeste logic, tensiunea emotionala poate fi continuta, el este relativ relaxat si in control.

Profunzimea medie priveste lucrul cu materialul preconstient, ”cunoscutul negindit”. Contactul cu acest material este insotit de o tensiune emotionala, desi clientul intelege si controleaza partial ceea ce simte sau gindeste in discursul sau. In trairile sale apar neclaritati, puncte de suspans, semne de intrebare, elemente neintegrate in sistemul sau de reprezentare sau sentimente pe care nu le intelege. Vorbirea poate deveni pe alocuri incoerenta, frinta, apar pauze in vorbire, contactul vizual cu terapeutul este fragmentat, apar semne de neliniste, etc…cea mai mare parte a interventiilor terapeutului ar trebui sa vizeze ajungerea si mentinera clientului la acest nivel de functionare oferind legaturi de sens noi.

Nivelul profund este nivelul inconstient, clientul spune lucruri semnificative pentru terapeut de care nu este constient, trairile sale pot fi invazive, debordante, capacitatea de legare este inoperanta, pot aparea regresii profunde, etc.  Interpretarile furnizate in situatiile in care clientul se afla intr-o astfel de stare au foarte mici sanse sa poata fi elaborate. Terapeutul este angrenat intr-un tip de comunicare procedurala.

 

 

 

 

                                                                                                                         

                                                                                                                          Scrierea unor articole sau studii despre domeniul artei, desi insotesc dezvoltarea teoriei psihanalitice, pare a reprezenta, cel putin pentru unii, o iesire din cadrul la care psihanaliza ar trebui sa se limiteze, adica clinica.

Referitor la aceasta pozitie pot fi aduse argumente pro sau contra, in  ceea ce ma priveste eu consider ca nimic din ceea ce este omenesc nu poate fi strain de abordarea psihanalizei. Altfel spus ma pronunt in favoarea unor abordari interdisciplinare a fenomenelor culturale fata de care psihanaliza poate avea ceva de spus. Cred ca stiintele particulare pot primi aportul consideratiilor de orientare psihanalitica in ceea ce priveste creatorul sau receptorul operei artistice, adica omul.

Asadar acest articol reprezinta un punct de vedere psihologic si doar atit, mai mult reprezinta un punct de vedere personal si deci limitat, pentru ca acest domeniu vast numit arta poate fi abordat din foarte multe perspective care corespund tot atit de multor ‘adevaruri’ subiective.

Stim din scrierile freudiene ca Eul initial introiecteaza sursele de placere proiectind in exterior ceea ce in interior ii provoaca neplacere, aceasta proiectie aflindu-se la originea obiectului care intr-o prima etapa este echivalent cu ‘raul’ si as adauga eu cu ‘uritul’. Acest tip de polarizare pulsionala conduce la crearea unor multiple categorii, astfel ca Eul-interiorul-placutul si mai tirziu frumosul se opun obiectului-exteriorului neplacutului si mai tirziu uritului.

Stim ca plecind de la nucleul masochist originar si ajungind la pozitia schizo-paranoida, obiectul extern este investit cu pulsiunea de moarte proiectata in afara, ceea ce provoaca o dezintricare pulsionala partiala.

Aceste citeva observatii preliminare  ne sugereaza sa reconsideram rolul ‘uritului’ in ansamblul problematicii esteticii sau altfel spus ne ridica problema rolului pulsiunii distructive in ecuatia estetica. Ceea ce ne intereseaza aici este rolul pulsiunii distructive in ansamblul operei artistice stiut fiind faptul ca aceasta pulsiune reprezinta unul din polii dialecticii interne a psihicului, aflat intr-o legatura de interdependenta cu celalalt pol, cel al pulsiunilor de viata ; balanta pulsionala se afla in opinia mea intr-o strinsa legatura cu fenomenele estetice, dealtfel cu intreaga functionare psihica.

Astfel mentinerea unei homeostazii pulsionale pozitive presupune un proces de dezintricare partiala prin care individul cauta sa refaca si sa reorienteze cantitati suplimentare de libido in interiorul propriului psihism descarcind in exterior sau neutralizind in interior catitati de pulsiune distructiva. Arta inteleasa ca un demers menit sa sprijine pulsiunea de viata poate sa inglobeze in formele sale de expresie si uritul care in aceasta ecuatie ar fi reprezentantul pulsunii distructive. Practica psihoterapeutica demonstreaza ca ‘raul’ nu poate fi metabolizat decit proiectindu-l, transferindu-l, vorbind despre el, adica prinzindu-l intr-o structura simbolica.

Am putea gindi sensul artei autentice tocmai plecind de la scopul cresterii pulsiunii de viata si purificarea Eului de pulsiunea distructiva, adica de la nevoia de a invinge moartea. Acest proces produce o serie de efecte secundare, cel mai important fiind o autocentrare narcisica si o slabire a legaturilor afective cu obiectele externe, altele decit cele investite narcisic. Daca acceptam ca valabila aceasta ipoteza putem observa ca expresia artistica utilizeaza in principal doua mijloace majore :

1. Identificarea, folosind frumosul, care conduce la ceea ce am putea numi arta narcisica, in care libidoul este investit in obiectul artistic cu care creatorul sau consumatorul de arta se identifica intarind astfel rezerva proprie de libido narcisic existenta anterior, ceea ce conduce la o mai completa intricare pulsionala, adica la o neutralizare a pulsiunii distructive existente in propriul psihism prin legare.
2. Proiectia, care foloseste uritul, ceea ce conduce tot la o crestere in Eu a rezervei de libido narcisic prin dezintricare pulsionala partiala si proiectia pulsiunii distructive care elibereaza astfel cantitati de libido antrenate initial in legarea inlauntrul Eului a pulsiunii distructive. Acest proces  conduce in final tot spre cresterea  libidoului narcisic. Acest tip de arta poate fi numit arta agresiva pentru ca foloseste din punct de vedere dinamic acelasi mecanism ca si sadismul.

Am putea spune ca actul de creatie artistica vizeaza fie o dezintricare pulsionala completa, adica o purificare pulsionala punind in interior pulsiunea de viata si in exterior pulsiunea distructiva, ceea ce ar echivala cu recrearea unui mitic Eu placere originar.

Cealalta alternative ar viza crearea unei surse pulsionale unice neutre prin impletirea si neutralizarea completa a celor doua pulsiuni in interiorul psihismului ceea ce ar echivala cu o stingere nirvanica.

Daca ne gindim la creatorul si la consumatorul de arta observam ca pozitiile acestora pot fi sensibil diferite in ceea ce priveste axa activ-pasiv. Creatorul de arta detine o pozitie privilegiata atit ca libertate de exprimare cit si ca eficienta in atingerea scopurilor pulsionale. Creatorul poate folosi in actul de creatie un ritm de travaliu al dezintricarii pulsionale adecvat tolerantei sale, parcurgind un drum de la studiu, repetitie, exercitiu, un parcurs de ‘ratari necesare’ pentru a putea produce o purificare pulsionala a operei sale, un produs frumos care este o expresie a vietii. Nu de putine ori acest parcurs este marcat de suferinta sau privatiuni. Acesta sansa nu-i este accesibila consumatorului de arta care este pus in fata unei opere finite care echivaleaza uneori, in sens psihanalitic, cu un adevar prea brutal pentru a fi usor acceptat, adica inteles. De multe ori consumatorul are nevoie de un exercitiu de admiratie ca omolog al studiului creatorului, fapt pentru care o opera artistica importanta cere un studiu de durata, eventual o cercetare repetata adica o acomodare cu ceea ce ea trezeste sau transmite.

   Arta presupune si o dinamica libidinala ca cea enuntata anterior finalizata cu o crestere inlauntrul Eului a rezervei de libido narcisic, vom intelege de ce artistul poate face fata cu mai multa usurinta unor frustrari venite din exterior carora le opune o autoinvestire narcisica bine     conturata, ceea ce il face pe artist autonom intr-un anumit sens, suficent siesi si operei sale, mai orgolios si mai instabil in relatiile afective care corespund mai degraba cu ceea ce Freud numea ‘alegere de obiect narcisica’. Arta este pentru artist o forma de autoerotism acesta investind in opera sa ceva care il situeaza in final intr-o relatie cu sine insusi, ca in mitul lui Pygmalion. Cu riscul si rezervele pe care le presupune orice forma de generalizare, putem banui in istoria marilor artisti existenta unui suport afectiv insuficent, concretizat intr-un deficit narcisic care determina o partiala detasare de obiectele frustrante si construirea prin intrmediul operei sale a unui obiect pe care il iubeste si prin a carui posesie este iubit la rindul sau. Produsul artistic joaca rolul obiectului ‘r’ de suport al dorintei in plan real, mitul lui Pygmalion decriind foarte exact dinamica libidinala in cazul creatorului de arta. O alta forma a acestei generalizari incomplete priveste situatia in care marii artisti au jucat, copii fiind, rolul de obiecte investite narcisic pentru un parinte sau pentru un personaj semificativ, ceea ce ii orienteaza mai tirziu spre conservarea unor astfel de raporturi narcisice cu obiectele investite si cu opera lor.

Tot dintr-o perspectiva freudiana putem vedea productia artistica ca o expresie a neacceptarii limitelor, ca o expresie a libertatii, a depasirii conventiilor ceea ce apropie arta de perversiune, a unei placeri de dragul placerii, adica o sustragere partiala de sub principiul realitatii care este definit de Freud prin utilitate. Aceasta indepententa fata de un scop direct, pragmatic, dar si fata de un obiect extern insufletit, care in cazul produsului artistic joaca rol de mediator narcisic, sustragerea de sub presiunea uniformizanta a conventiei si legii poate fi privita ca o forma de perversiune. Arta reprezinta un protest fata de realitate inteleasa ca o constringere a libertatii si a placerii personale, si arta si perversiunea recurgind la fantasma si la un gen de simbolizare secundara ca mijloc de exprimare. Aceasta neacceptare a limitelor justifica arta ca mijloc de lupta impotriva sentimentului de inferioritate si neputintei in fata naturii, ceea ce atinge inca o data problema asumarii unor limite narcisice si a renuntarii la un gen de omnipotenta. Astfel arta apare ca un punct de vedere fundamental si necesar in aceasta dialectica natura-cultura, reprezentind umanul si expresia eliberarii de sub dominatia naturii. Trecerea de la procesul primar la procesul secundar si de la o relatie directa cu obiectul dorintei la o relatie cu un obiect substitutiv simbolic defineste productia artistica. Creatia este cea mai sigura investitie in fata amenintarii mortii, prin obiectul creatiei construit ”dupa chipul si asemanarea” cratorului sau care va supravietui disparitiei sale fizice. Intr-un sens metaforic arta il apropie pe om de pozitia lui Dumnezeu. Dar pentru a putea functiona aceasta polita de asigurare este necesar, asa cum spuneam, ca obiectul creatiei  sa fie investit de creatorul sau cu o cantitate de libido narcisic. Acest mecanism explica de ce uneori suferinta reprezinta un pret pe care orice mare creator trebuie sa-l plateasca pentru ca opera sa supravietuiasca timpului. Orice investitie narcisica intr-un obiect, in acest caz opera artistica, lasa Eul prada atacurilor impulsurilor distructive, adica suferintei, idee foarte frumos subliniata in legenda Mesterului Manole. Revenind la dinamica pulsionala putem gindi ca pe masura ce corpul este abandonat pulsiunii de moarte adica suferintei, cu atit obiectul creat, produsul artistic va fi investit cu pulsiune de viata, nevoia fundamentala din spatele creatiei artistice fiind tocmai triumful asupra castrarii si mortii, idee acreditata deasemeni in legenta Mesterului Manole. Suferinta artistului apare astfel ca o etapa necesara urmata de satisfactia traita in urma identificarii cu opera.

Schimbind perspectiva putem gindi dimensiunea estetica in termenii unei functii adaptative a dorintei umane la realitatea inconjuratoare, existind intotdeauna in fiinta umana o tensiune intre dorinta si realitate pe care individul o traieste in plan imaginar. Aceasta tensiune se refera la restul de satisfactie lipsa, la diferenta dintre ceea ce   dorim (inconstient) si ceea ce putem obtine in realitate. Aceasta diferenta este structurala si imposibil de depasit pentru ca ea separa entitati care tin de registre diferite, astfel in timp ce dorintele noastre tin de registrul simbolic si inconstient omul le percepe ca tinind de realitate si ca pe o optiune constienta. Aceasta tensiune reprezinta idealul cautarilor noastre, mobilul destinului, sursa nefericirii dar si conditia fericirii umane care este o fericire incompleta raportata la asteptari/fantasma. Omul rezolva aceasta tensiune mutind solutia in registrul imaginar care functioneaza astfel ca un plasture narcisic, in imaginar individul scapind de limitele realitatii. Activitatea psihica  constienta este una traita in registrul imaginar caci omul nu poate trai in realitate, nu are acces la ea, realitatea fiind un pretext si un punct de aplicatie a dorintei ; acest punct de vedere apropiindu-ne de domeniul artei. Arta  reprezinta o dimensiune a imaginarului a-l carui rol esential supravietuirii este tocmai medierea intilnirii dintre dorinta si realitate asemeni jocului. Obiectul creatiei asigura accesul la implinirea unui rest de dorinta dincolo de limitele impuse de realitate, dar limiteaza in acelasi timp satisfacerea dorintei inconstiente prin recursul la un simbolism conventional care este limbajul artistic. Desi scopul artei vizeaza tocmai acoperirea integrala a fantasmei, ceea ce ar echivala cu autodesfiintarea psihicului printr-o stingere nirvanica, prin recursul la forma ca maniera de exprimare a libertatii suplimentare, arta ramine ancorata in simbol. O maniera artistica ce tinde catre o libertate de exprimare suplimentara trebuie sa tina seama de doua aspecte : de sistemul de referinta al conventiei generale pe care tocmai isi propune sa-l depaseasca. Cel de-al doilea aspect tine de respectarea functiei simbolice in interiorul careia individul se simte in siguranta si care ii asigura posibilitatea de autocontrol a juisantei si in final de supravietuire si beneficiu psihic.  O forma de arta prea avangardista, chiar daca promite o sursa de juisanta sporita pentru creatorul sau, poate deveni pentru consumatorul de arta o sursa de neliniste si disconfort afectiv prin faptul ca reclama o depasire a barierelor formei si legii, a conventiei. O astfel de forma de arta aminteste de o juisanta vecina cu satisfacerea dorintei imposibil de suportat. Desi individul nazuieste toata viata spre implinirea fantasmelor sale, amenintarea implinirii acestora trezeste o spaima la fel de intensa ca si amenintarea mortii pe care o si anunta si care reprezinta personificarea atit a frustrarilor libidinale totale cit si a satisfacerii libidinale totale. Cea mai simpla forma de aparare a consumatorului de arta in fata unui astfel de ecou interior stirnit de o forma de arta  eliberata de orice conventii este tocmai atacarea legaturilor simbolice pe care aceasta le incita si recursul la o simbolistica rigida, ceea ce se traduce in plan subiectiv prin neintelegere si ne-placut.

Spuneam ca produsul artistic, opera, isi gaseste sensul in tensiunea dintre dorinta si realitate, adica in dialectica dintre un process interior pur afectiv si in esenta liber de constringerile realitatii si un demers reflexiv  ce imbraca si limiteaza ajutind astfel la definirea ideii, care aici este echivalentul simbolic al dorintei pure. Desi real ca produs, sensul operei de arta este unul pur simbolic,  opera de arta vorbind despre un sens care nu se afla cuprins in forma ei, sensul fiind unul care tine de registrul imaginar si simbolic. Din aceasta perspectiva orice opera de arta este una ratata din punct de vedere al finalitatii dorintei care o determina, dorinta care inglobeaza elemente arhaice ale creatorului sau, tocmai aceasta ratare a operei face ca artistul sa poata crea in continuare, cautind mereu si mereu o forma care sa exprime si sa acopere dorinta sa. Opera de arta care tine de registrul real nu poate intilni niciodata dorinta care tine de simbolic decit in registrul imaginar in care are loc transferul de la idee (dorinta) la forma. Tocmai aceasta distinctie dintre real si simbolic, face ca opera de arta sa poata purta un sens pentru consumatorul avizat, adica initiat in uzantle limbajului, altul decit cel conferit de creatorul sau, produsul artistic devenind punctul de aplicatie a proiectiei oricarei dorinte a admiratorului, un ecran. Nu cred ca exista un sens al operei decit la capatul unui proces proiectiv conventional acceptat,  adica care evolueaza intr-un cadru controlat de o lege, de legile esteticii, opera de arta devine punctul de intersectie a multiplelor sensuri date de admiratorii sai, ceea ce inseamna ca sensul oprei de arta este un rezultat indus si nu unul dedus, care nu poate spune nimic despre sensul trait de creatorul sau. Operele de arta ca si oamenii nu pot fi intelese ci pot fi reconstruite, fapt pentru care efectul unei opere de arta asupra consumatorului sau este intotdeauna un exercitiu de admiratie narcisica proiectiva. Ceea ce este obiect de admiratie este obiectul ascuns in spatele privirii consumatorului, adica un continut indus si nu forma operei artistice, cele doua aflindu-se intr-un raport de complementaritate dar si de opozitie.  Desi forma se doreste o reflexie a ideii totusi cele doua nu au foarte mult in comun in afara acestei inlantuiri procesuale, opera este totusi un pretext, un punct de aplicatie. Mai mult putem vedea in forma nu o imagine a ideii ci un echivalent simbolic, consumatorul de arta acorda un sens pe care el il descopera ascuns in opera artistica, el se regaseste in actul admiratiei si se descopera ca intr-o oglinda in care totusi nu se recunoaste, fapt pentru care admirarea unei opere de arta este in acelasi timp autorevelatoare si alienanta caci consumatorul se pierde pe el in exercitiu admiratiei.

Daca formele clasice de arta propun o relatie cauzala directa intre ideea exprimata si forma de exprimare, arta moderna recurge la o forma ce promoveaza imaginarul intr-o mai mare masura, in care obiectul artistic functioneaza ca un stimul ambigu ce conduce printr-un travaliu imaginar propriu consumatorului de arta, catre o structura de semnificatie personala. Oricit ar parea de surprinzator arta moderna se apropie mai mult de vocatia unei arte pure, adica de o reconstructie simbolica a lumii, pentru ca realul si simbolicul functioneaza complementar. Pierderea sau reducerea realismului in productia artistica favorizeaza procesul de simbolizare si elibereaza creatorul de rigorile unui oarecare conventionalism constringator, permitindu-i astfel sa se apropie mai mult de expresia propriei stari de spirit, de fapt a propriilor dorinte sau angoase. Arta moderna presupune nu doar un nou tip de receptare dat de pozitia activ-participativa la care este invitat consumatorul ce este obligat sa-si creeze propriul sens, ea cere si o stare de constiinta modificata care sa favorizeze diminuarea cenzurii Supra-Eului, si a apararilor, alaturi de instalarea unui mod de functionare specific reveriei si logicii onirice in care travaliul emotional orienteaza construirea sensului.

Ceea ce voi scrie in continuare face referire la arta muzicala, mai exact la paralela dintre muzica ”clasica” si muzica moderna.

         Putem defini doua cai de patrundere a artelor care corespund celor doua principii care pot fi enuntate astfel:

1. calea ‘clasica’, traditionala, exacta, formala se bazeaza pe repetitie, scopul ei este slefuirea unui text muzical pina la perfecta stapinire a lui. Pentru interpret textul reprezinta o metoda si nu un scop, o metoda care ii permite la capatul unui proces de saturatie/virtuozitate sa plonjeze dincolo de text, in propria sa subiectivitate, catre resorturile sale profunde si intime de unde se alimenteaza. Acesta cale cere doar perseverenta, daca exista si vocatie cu atit mai bine. Datorita acestor conditii muzica clasica este deschisa unui spectru larg de interpreti nu neparat dotati cu har. Este un fel de a descoperi muzica de dincolo de muzica prin epuizarea formei cu ajutorul repetitiei care deschide calea catre un continut personal. Acesti interpreti devin valorosi in masura in care pot merge pina dincolo de forma (textul) muzicala, descoperind ceva din ceea ce ii defineste pe ei ca subiecti, pentru ca apoi sa se reintoarca la forma pe care o abordeaza purtind acesta amprenta subiectiva pe care o transmit ascultatorului.

2. calea ‘moderna’, informala, se bazeaza intr-o mai mare masura pe improvizatie,  nu are un text precis conturat ci doar un schelet, scopul ei nu este interpretarea textului ci exprimarea interpretului intr-o maniera personala. Plonjarea spre subiectivitatea profunda se face in timp real, prin spontaneitate, printr-o experienta personala mai degraba decit colectiva de unde si dificultatea receptarii sale de catre public. Pentru interpret reprezinta o tentativa de a cobori in intimitatrea trairilor sale pe care le exhiba aproape necenzurat in incercarea de a pune in lumina o traire fundamentala. Este o experienta senzoriala, mistica in masura in care definim mistica ca experienta a unitatii, transcendenta prin spargerea comventionalului, apropiindu-se asfel de un deziderat al artelor. Acesta cale cere un public ‘initiat’ in propria sa subiectivitate, capabil sa raspunda unei provocari extreme, asemanatoare saltului in gol, in golul propriei fiinte, dincolo de conventiile care alcatuiesc imaginea sociala si care ne asigura coerenta psihica. Acesta metoda poate fi numita primitiva in sensul in care isi propune sa fie presimbolica, adica anterioara simbolizarii, anterioara cuvintului.

Incercind sa aplic aceste observatii generale despre fenomenul artistic in domeniul muzicii moderne pe care o voi numi ‘muzica nemelodica’ am incercat sa surprind citeva din conotatiile psihologice posibile capabile sa explice un gen de arta destul de putin inteleasa. Precizez ca acest subiect nesituindu-se in interiorul domeniului meu de activitate voi folosi o terminologie nu foarte tehnica in unele referiri care privesc domeniul muzical. Pentru a putea emite aceste observatii trebuie sa multumesc prietenilor mei Andrei Kivu si Irinel Anghel prin bunavointa carora am intrat in contact cu acest gen de muzica.  

Lingvistia a formulat o teorie a procesului de comunicare simbolica in care se incadreaza ca o speta si fenomenul artistic, care ne poate ajuta in incercarea de reprezentare a mecanismului de transmitere a unei semnificatii.

Muzica melodica ascunde trairea personala  pe care incearca sa o inlocuiasca cu un mesaj predefinit asa cum forma ascunde continutul.  Ma refer aici la un continut emotional, cel care se afla in spatele fenomenului estetic sau ludic, iar acest continut se particularizeaza in fiecare ascultator. O muzica melodica este asemeni unui limbaj tehnic care utilizeaza mijloace elaborate de redare sperind ca printr-o exprimare exacta poatem transmite cu atit mai clar un sens.  Nimic mai fals pentru ca, sa nu uitam, vorbim de oameni animati de sentimente diferite si nu de ratiune. In fapt muzica melodica recupereaza trairea afectiva a ascultatorului dar o orienteaza intr-o directie definita de compozitor.

 Pentru a exemplifica aceasta discontinuitate aparent paradoxala a transmiterii sensului pe masura ce renuntam sa semnificam ceva, va invit sa va ginditi la cuvintul ‘casa’ care poate semnifica pentru fiecare cititor ceva legat de propria experienta. Pentru unii propria casa, pentru altii casa bunicilor si vacantele, pentru altii singuratate si plictiseala, pentru altii sarbatorile de iarna iar poate pentru altii atmosfera tensionata din jurul conflictelor familiale. Daca aud : casa cu doua etaje insumind 349 mp, patru camere, un living, trei bai, doua terase, acoperita cu tigla rosie, avind tocarie din PVC si doua garaje pot cu siguranta sa-mi reprezint exact cum arata aceasta casa dar nu ma mai pot emotiona in aceiasi masura raportat la casa din istoria mea pentru ca ceea ce citesc si care mi sa impune prin bogatia detaliilor acopera casa din sufletul meu.

Intr-o maniera asemanatoare putem compara muzica melodica cu cea nemelodica si prin extensie formele clasice de arta cu arta moderna. Cea din urma desi ambigua in forma de exprimare tocmai prin aceasta deschide poarta propriilor semnificatii, singurele care pot produce o emotie imbogatitoare, care aduce un element de noutate consumatorului de arta. Cind spun emotie imbogatitoare nu am in vedere importul unui plus de valoare din afara propriei persoane ci accesul la propriile emotii aflate in afara pragului propriei constiente.

Este tot atit de  adevarat ca daca dorim sa transmitem sau sa trezim ceva avem nevoie de mijloace de comunicare, de un limbaj, fapt pentru care arta moderna nu poate aspira spre abolirea formei de expresie ci doar catre mutarea centrului de greutate dinspre forma spre un continut personalizat.

Numim muzica melodica un gen de muzica care din punct de vedere tehnic  foloseste mijloace de exprimare complexe, o muzica estetica care incarca sufletul cu diverse trairi, care foloseste identificarea ascultatorului cu mesajul sonor, mesaj care este dictat intotdeauna de compozitor. O astfel de piesa este cu atit mai valoroasa cu cit poate trezi in ascultatorul sau o emotie mai clara. Placerea compozitorului derivind din transmiterea acestui mesaj personal iar placerea ascultatorului derivind din decodificarea acestui mesaj si din trasarea unor paralele cu experienta sa. Acest gen de muzica este cu atit mai apreciat cu cit reuseste mai exact sa transmita in sufletul ascultatorului un anumit mesaj, o tema fata de care o alta interpretare inseamna o indepartare de la intentia compozitorului, cel mai bun exemplu fiind muzica de opera in care tema muzicala isi propune sa urmeze cit mai exact o actiune pe care o transpune in plan sonor. Aici putem incadra toata muzica asa numita inexact ‘clasica’.

La celalalt pol, muzica nemelodica foloseste mijloace de exprimare mai simple, uneori neconventionale, nu este cu necesitate o muzica estetica apelind la trairi inaccesibile gindirii constiente si care foloseste cu precadere proiectia, ascultatorul fiind obligat sa construiasaca propriul sens sprijinindu-se pe stimuli sonori de multe ori ambigui, mesajul fiind compus de ascultator care este astfel scos din pozitia pasiva de receptor si transpus in pozitia de participant la construirea sensului. Este obligat astfel sa se confrunte cu ceva, eventual nou, venit din interiorul sau, cu atit mai nou cu cit stimulul sonor in jurul caruia se construieste sensul este imposibil de incadrat intr-o categorie conventionala. Acest gen de ascultare este echivalentul psihanalitic al asociatiilor libere.

Muzica melodica este un tip de arta narcisica ce recurge la identificarea cu obiectul idealizat, concretizat in fundal sonor, inducind o experienta exaltanta. Muzica nemelodica este intr-o mai mare masura o muzica a semnificatului  fara a dori prin aceasta sa afirm cumva ca muzica melodica ar fi lipsita de continut, vreau doar sa subliniez ca in muzica nemelodica ascultatorul este pus sa iasa in intimpinarea unor sensuri care transcend repezentarile cotidiene, propunind o plonjare verticala in propriul univers afectiv. Muzica nemelodica este o forma de arta autoexplorativa, abisala, cu valente terapeutice restructurante. O explorare care se face dincolo de cuvinte  in care se cauta o traire cu accente mistice, intelegind prin misticism o experienta a unitatii de sine in care distinctia dintre subiectul reflexiv si emotia traita de el tinde sa se estompeze. Acest procedeu de inductie a propriului sens plecind de la o serie de stimuli sonori slab structurati face ca efectul acestei muzici asupra ascultatorului sa fie un tip de autodescoperire mediata pentru ca obiectul admiratiei, a placerii lecturii muzicale, este obiectul trairii ascunse in ascultator. Placerea sau neplacerea, caci aceasta muzica poate stirni si neplacere, rezida din descoperirea acestei dorinte sau a confruntarii cu propriile angoase, a sensului si nu a formei muzicale. Cele doua se afla intr-un raport de complementaritate dar si de opozitie caci desi forma perceputa, mesajul, este o reflexie a nevoii/trairii ascultatorului ea doar reprezinta dorinta fara a o putea contine. Astfel mesajul perceput in urma ascultarii unei muzici nemelodice poate elibera dorinta intr-o descarcare cathartica sau poate delimita cadrul pentru experiente terifiante.

Melodicitatea face muzica facila, accesibila ascultatorului, concesionind un oarecare formalism si tocmai prin aceasta tinzind sa limiteze revelarea unui mesaj personal profund, melodia reprezinta forma expresiei artistice care se afla intr-o relatie de opozitie dialectica cu continutul. Anularea sau relativizarea melodicitatii reprezinta o incercare de transgresare a conventionalului, a aparentelor, marcind trecerea de la transmiterea de sentimente elaborate, secundare, accesibile, reprezentabile si rationalizabile catre sentimente primare, personale ce tin de o autointerogatie a propriilor fundamente.

         Daca imi este permisa aceasta paralela, putem spune ca muzica nemelodica  si interogatia psihanalitica merg in aceeasi directie, ambele lovindu-se de aceiasi rezistenta in acceptarea culturala, cel putin in fazele de inceput si ambele fiind susceptibile de a stirni rezistente chiar in ascultator. Muzica nemelodica devine pretextul oricarei proiectii a ascultatorului care are curajul sa se lase purtat nu de muzica ci de propriile asociatii de trairi. Acesta muzica devine un ecran neutru pe care se poate construi orice, in care trebuie asumata initiativa de a construi ceva. Tocmai aceasta eliberare de constringerea normelor o face dificil de inteles si uneori chiar de suportat, ascultatorul putind simti drept brutala si incomoda aceasta trezire a propriilor sentimente de care va tinde sa se apere prin neacceptarea sau refuzul acestui tip de muzica. Acest tip de muzica cere mai mult decit oricare alt gen  o initiere in propria libertate interioara, trairea muzicii nemelodice apropiindu-se de practica zen. Vorbind despre sens, o muzica care nu creeaza tensiune emotionala nu poate semnifica – dar cele doua categorii muzicale propun modalitati diferite de gestionare a acestei tensiuni, muzica melodica creaza tensiunea oferind totodata ritmul, intensitatea si frazarea acestei descarcari care constituie sensul. Muzica nemelodica foloseste o frazare deschisa, ea incarca sa lase ascultatorul sa-si aleaga propriul ritm interior, incita mai degraba decit sa satisfaca, ceea ce pentru un ascultator neinitiat poate fi trait ca frustrant.

Sigur ca melodios este aproximativ echivalent cu placutul, cu ceva consonant cu un continut emotional personal insa ar trebui poate sa ne intrebam despre functia si rolul muzicii astazi. Muzica ca mijloc de procurare a placerii si eventual de autovalidare narcisica sau muzica in sensul unui instrument de autocunoastere care ne poate pune in fata noului din noi, a unor intrebari fara raspuns ?

Lasind deschisa acesta intrebare am putea incheia spunind ca, prin aparitia constiintei autoreflexive, prin faptul ca omul este o fiinta vorbitoare, adica limitata, el este condamnat sa devina artist jucindu-si, din pacate de multe ori fara sa stie, propria viata pentru a putea supravietui. Daca omul poate trai undeva atunci el poate trai doar pe scena imaginarului sau si pentru ca viata este o arta a iluzoriului, arta poate fi o stiinta a vietii.

 

 

 

                                                                                                                          2001

 

10.04.2010 Curs FROPP

Interpretarea

- sensul interpretarii s-a modificat mult de-a lungul evolutiei teoriei, dar mai ales a tehnicii psihanalitice. Interpretarea inteleasa ca un proces de constientizare a unui continut inconstient este relativ putin folosita astazi, in psihanaliza moderna ea ajungind sa defineasca o paleta larga de interventii desemnind aproape toate mijloacele prin care analistul participa la actul terapeutic care au drept scop accesul unei persoane la sensul discursului sau latent. Aceste interventii pot fi: explicatii, confruntari, intrebari, focalizari, etc…

Interpretarea este o forma de recontextualizare a unor experiente afective prin care sunt legate afectele de forme de reprezentare. Putem intelege interpretarile ca piese ale unui puzzle care descriu o poveste capabila sa prinda trairile difuze si inconstiente intr-o naratiune functionala si unitara. Acesta inseamna ca ”realitatea” subiectiva recompusa de interpretarile noastre nu reprezinta in nici un caz realitatea istorica asa cum credea Freud, nu reprezinta realitatea subiectiva asa cum a fost traita ea de client ci reprezinta o posibila realitate subiectiva dintre multe alte posibile, asa cum a fost traita si elaborata de catre diada terapeutica.

- procesul terapeutic poate fi inteles ca un demers menit sa secundarizeze un proces primar, ceea ce inseamna a lega tensiune pulsionala de un ”ceva” reprezentabil. Pentru psihanaliza acest element este limbajul, adica cuvintul, care reprezinta forma, semnificantul unui continut pulsional care nu este cognoscibil direct. Totusi de multe ori analiza reprezentarilor inconstiente deduse prin interpretarile noastre are un efect minor asupra pulsiunilor.

 Esenta muncii analitice consta in reprezentarea functionarii psihice prin ascultarea discursului latent furnizat de analizat si comunicarea a ceea ce auzim in acest discurs, acesta este tot ceea ce poate initia terapeutul.

Un alt fel de a ne reprezenta munca terapeutica consta in aducerea in actualitate a unor trairi, emotii precum si numirea, verbalizarea acestora. Prin acest proces de numire/interpretare noi initiem o distanta intre trairile clientului si capacitatea acestuia de a-si privi/intelege aceste trairi, adica introducem un clivaj la nivelul Eului, facind loc unei parti observatoare. Acesta distanta inseamna totodata si o ruptura intre ”atunci” si ”acum”, ruptura pe care o initiem prin interpretarile adresate transferului.

- in psihoterapia psihanalitica actuala se manifesta o diminuare a importantei continutului explicit al interpretarilor, continut care pare a fi un factor relativ neimportant, sau oricum insuficient pentru initierea unor schimbari profunde. Interpretarile sunt privite din ce in ce mai mult ca un element al comunicarii extinse in cadrul relatiei terapeutice prezente, in interiorul careia sunt traite noi experiente, relatie care produce o mutatie a pattern-urilor de relationare a analizatului.

Mai important decat continutul este momentul in care comunicam clientului o interpretare, sau felul in care dozam materialul nou pe care il introducem. De aceasta sincronizare depinde daca acest material poate fi ”auzit”  interior si poate fi digerat si integrat intr-un mod restructurant pt client.

- interpretarile sunt astazi  mai degraba modalitati de decodificare a tipurilor de relationare prezente si a modalitatilor de reactie, dobindite de pacient in urma unor experiente istorice semnificative.

- un aspect important in procesul de pregatire a interpretarii consta in ceea ce Bion numeste ”capacitate de reverie a mamei”. Pentru terapeut aceasta defineste o stare in care asculta discursul analizatului lasindu-si propria minte sa asocieze liber, sa formuleze o serie de ipoteze asupra unor experiente care lipsesc din discursul manifest al analizatului. Este vorba despre o stare de constiinta modificata asemeni unei transe usoare de unde si ideea de visare/reverie (ascultarea egal flotanta la Freud).

Bion pune in evidenta la pacientii psihotici o tulburare a memoriei conservatorie gratie careia acestia nu pot achizitiona si integra o serie de experiente, datorita tendintei crescute de evacuare a unor elemente intolerabile. Acelasi proces poate fi pus in evidenta si la pacientii nevrotici doar amplitudinea si modalitatile de ”evacuare”/aparare fiind diferite. In aceste cazuri putem spune ca mama a ratat functia de continere care ar consta in digerarea proiectiilor copilului si restituirea acestor proiectii pre-asimilate de ea intr-o forma suportabila de catre copil. Activitatea de interpretare, care metaforic ar consta in livrarea analizatului a unui material predigerat sub forma unei interpretari, este precedata de activitatea de reverie, de conversie a elementelor primite/auzite intr-un material secundar, ceea ce ar corespunde procesului de legare (Bion numea transformarea elementelor beta intolerabile in elmente alfa-adica intr-o activitate psihica). Reveria analistului este un proces de asociatie libera, de ascultare afectiva libera de constringerile ratiunii, logicii prin care se urmareste legarea afectelor contratransferentiale de reprezentari. Putem spune ca analistul aude discursul inconstientului celuilalt doar prin intermediul ascultarii propriului lui contratransfer si prin travaliul acestui contratransfer. Reveria analistului inseamna fantazare, insemna formularea unor legaturi-ipoteze intre elementele auzite inainte de a proceda la verificarea si validarea lor. Capacitatea de reverie este esentiala pt analist, este cea mai importanta parte a travaliului de elaborare care premerge formularii unei interpretari.

Aceasta etapa este activa si angreneaza din plin incostientul analistului care este instrumentul prin care el aude inconstientul analizatului. La nivelul acestei stari de reverie inconstientele celor doi se pot acorda, afectele inconstiente traite de analizat se pot reflecta in inconstientul analistului unde atentie! reflexia nu inseamna automat similitudine. 

Capacitatea de reverie presupune o defocalizare partiala de orice scop, o suspendare a ratiunii, este traire si are legatura cu ceea ce numim ”participare”. Participarea nu presupune doar a trai empatic ceea ce ne imaginam ca traieste analizatul ci si participarea cu ceea ce traim noi ascultind povestea celuilalt, adica participare cu propria nostra istorie de viata, participare cu propria experienta emotionala, in absenta careia totul nu ar fi decit o rationalizare. Bion gindea acest proces de reverie ca fiind unul silentios, desfasurat in mintea analistului. In opinia mea si acest proces, desigur cu limitele lui de transparenta, ar trebui sa fie interactiv, lasind analizatul sa participe pe alocuri la activitatea de reverie din mintea terapeutului. Acesta inseamna a-i oferi analizatului un material partial digerat pe care sa ”il mestecam impreuna”. Este un fel de a-l face martorul gindurilor mele aratindu-i cum gindesc si traiesc eu ceea ce imi spune, a-l face partas la procesul de construire a sensului. Acesta abordare tehnica inseamna in opinia mea o iesire din pozitia de omniscienta a analistului care aude, elaboreaza si intelege oferind interpretari. Sensul interpretarii ar trebui sa fie o rezultanta a doi vectori care conlucreaza, analistul si analizatul. Analistul trebuie sa ofere ca interpretare un material suficient de apropiat de capacitatea analizatului de a gindi altfel existind pericolul ca analistul sa asculte mult, sa gindeasca mult si sa ofere ca interpretare un material condensat, analizatului lipsindu-i tocmai lanturile asociative care l-au condus pe analist la formularea interventiei sale. In metafora hranitului acesta ar insemna oferirea unui material indigest, prea complex pentru a putea fi digerat de analizat.  Sigur ca analizatul provocat astfel de o interpretare se antreneaza intr-un travaliu de cautare a propriului sens ceea ce constituie de fapt esenta muncii analitice. Totusi in acest caz nu mai putem vorbi de o relatie ci de o functionare schizoida in care fiecare se misca in orizontul propriilor lanturi asociative pe care le schimba de la unul la celalat. Atentie, sensul la care ajunge analizatul este totusi unul care se straduieste sa inglobeze si interventiile analistului, ceea ce se poate transforma intr-un proces de completare a unei integrame gindite de analist si date spre rezolvare analizatului – situatie care trebuie evitata.

Acesta aparenta libertate de gindire oferita analizatului se loveste de limitele preconceptiilor analistului. Libertatea de gindire a analizatului se poate respecta tocmai prin punerea in discutie, prin asumarea deschisa a acestor preconceptii de catre analist.

Din acest punct de vedere eu ma situez aproape de Bion si Winnicott punind accentul pe relatia analist-analizat si atribuind analistului un rol esential in implementarea functiei alfa in functionarea analizatului. Aparatul pentru gindit ginduri reprezentat aici de catre terapeut (Bion) este capabil de anticipare, nu se comporta ca o tolerare pasiva a gindurilor si experientelor analizatului sau a evenimentelor ci merge in intimpinarea si elaborarea lor, asemeni unei ”mame” bune.

- ca si principiu-cadru este imperios necesara renuntarea analistului la pretentia ca el poate cunoaste realitatea analizatului mai bine decit acesta. Sarcina analistului nu este aceea de a-si folosi stiinta pentru a-i revela analizatului ceea ce el nu stie. Este nevoie de un fel de modestie atunci cind enuntam o interpretare, rezultat a faptului ca intelegerea ‘celuilalt’ este un fapt interpersonal, subiectiv, pe cale de a se construi in prezent, intelegere in cadrul careia analistul detine o pozitie secundara sau cel putin partiala. Interpretarea este o constructie la care participa in proportii variabile ambii protagonisti, analistul neaducind in discutie un adevar nestiut de analizat ci o noua perspectiva, subiectiva, despre ceea ce analizatul enunta sau traieste. Acesta perspectiva a terapeutului cuprinde nu doar intelegerea lui, modelul mental pe care el la elaborat, ci si ceea ce el simte in timp ce incearca sa-si reprezinte povestea clientului sau.

- atitudinea empatica este un alt pricipiu fundamental al interpretarii. Acesta presupune ca judecata asupra unui material sa se faca, in masura in care se poate, tinind cont de ceea ce simte analizatul si nu de orizontul nostru afectiv si teoretic. Acest principiu ramine totusi un ideal tehnic.

 Empatizarea presupune o identificare partiala cu experienta celuilalt; a putea sa-ti imaginezi ceea ce simte el, ceea ce presupune depasirea unui egocentrism care ne poate face prizonierii propriului nostru model pe care sa incercam sa il impunem analizatului.

Deasemeni putinta de a empatiza presupune ca terapeutul sa fie destul de sigur de propria lui identitate pentru a putea face saltul spre celalalt fara a trai angoasa propriei disolutii sau a pierderii propriului control. De aceea atitudinea empatica cere analistului autenticitate, originalitate si autonomie.

 Nu trebuie sa uitam totusi ca interpretarile care au la baza trairi empatice se bazeaza pe presupozitii si pe analogii, nestiind cu certitudine ce si cum simte analizatul, ceea ce traieste acesta ci ce am simti noi daca ne-am afla in situatia pe care o descrie analizatul.

Empatia este totusi o traire contratransferentiala, tocmai de aceea trebuie supusa verificarii inainte ca acesta sa sprijine o interpretare. O buna interpretare mai cere analistului capacitatea de a tolera bine nonsensul, nestiinta, neputinta, adica cere cunoasterea cit mai exacta a propriilor limite si a locului sau in relatia terapeutica. O interpretare prematura, care se fundamenteaza pe un orizont informational si afectiv limitat poate transmite un sens fals si potential bulversant receptorului/clientului. Mai mult, acest gen de interpretare reprezinta o dovada a incapacitatii analistului de a contine o traire, fiind o forma de evacuare in client a unor trairi intense.

- foarte rar momentul unei interventii, a unei interpretari, este identic cu momentul intelegerii analistului, intre acesti doi timpi fiind necesar un proces de elaborare in mintea analistului in care acesta coreleaza datele actuale, propriile impresii contratransferentiale cu elementele semnificative din istoria analizatului, cu alte elemente ale discursului acestuia, cintarind modalitatea si timpul potrivit necesar comunicarii ’stiintei’ sale sub forma unei ipoteze de lucru. In perioada scursa intre momentul in care analistul traieste impresia ca intelege ceva din discursul latent si momentul in care el propune o interpretare ca ipoteza de lucru, este esential ca terapeutul sa se acomodeze cu ceea ce vrea sa transmita clientului, astfel incit atunci cind face interpretarea acesta sa-i fie comoda analistului. O interpretare corecta psihodinamic dar traita neconfortabil de analist este puntin probabil ca va putea fi folosita de analizat. O interpretare buna are un efect de macaz, propune un o alta perspectiva care reprezinta prin prin caracterul de noutate o dificultate pentru clinet. Daca la aceasta dificultate adaugam disconfortul trait de analist, secventa de comunicare poate deveni usor supraincarcata cu un afect greu de tolerat.

  Ipoteza presupune a asculta ecoul interventiei noastre in discursul analizatului cautind validarea sau invalidarea ipotezei, inseamna a ramine deschisi reformularii sau inlocuirii ipotezei initiale. Totusi rareori o ipoteza/interpretare isi gaseste validarea imediata in reactia clientului, de cele mai multe ori terapeutul obtine o validare tirzie si indirecta sub forma unor modificari in modul de manifestare a clinetului.

 Semnificarea  experientei celuilalt se face folosind principiul ecolocatiei, a emiterii unui semnal/interpretare si a ascultarii ecoului acestei interventii. Interpretarea are rolul de a provoca inconstientul analizatului sau de a dizloca lanturi asociative false, care sunt expresia rezistentei la analiza. Pentru ca ceea ce evoca materialul clientului este susceptibil de a trezi in analist sentimente neplacute, tendinta acestuia este de a evacua aceste afecte trecind la act verbal, prin interpretari, sau nonverbal. Sarcina prioritara a analistului este aceea de a contine aceste afecte, de a le digera inainte ca ele sa devina material de interpretare. Pozitia analistului este aceea de continator, de catalizator si uneori aceea de initiator, fapt pentru care, capacitatea de a interpreta cere analistului o buna toleranta a unui anumit gen de pasivitate comportamentala.

Totusi in multe momente terapeutul nu trebuie sa se teama sa faca interpretari, sa impartaseasca cu clientul sau ceea ce gindeste. Din acesta perspectiva terapia psihanalitica este mai activa si mai confruntativa decit psihanaliza.

- inaintea unei interpretari este de dorit ca analistul sa devina constient de reactiile lui contratransferentiale, sa inteleaga acest contratransfer si apoi sa interpreteze materialul receptat dinspre analizat plecind de la aceste date care pot oferi indicii extrem de valoroase pentru intelegerea clientului, mai ales in acele cazuri in care materialul semnificativ nu este verbalizat ci trait de analist, cind clientul ”alege” sa folosesca o comunicare bazata pe impact. Fara a ne baza interpretarile doar pe aceste date terapeutul trebuie sa poata lua in calcul atunci cind formuleaza o interpretare: impresii, senzatii, intuitii, fantasme, aspecte nonverbale si implicite, etc…adica tot ce ne ofera comunicarea/ascultarea inteleasa in cel mai larg mod. Analiza personala aici isi dovedeste pe deplin utilitatea, ea permite analistului de a fi intr-un contact  cu un spectru larg de trairi persoanale atunci cind se afla in interactiune cu clientul sau.

- interpretarile se recomanda sa urmareasca, in terapia psihanalitica, o tema, un plan, aprofundind o directie sau alta, care se intinde deobicei pe parcursul mai multor sedinte. In lipsa unui plan exista riscul de a bulversa si confuza pacientul cu fragmente diverse de interpretare. Pentru acesta este important ca teraputul sa nu interpreteze ”tot ce ii intra in bataia pustii” ci sa elaboreze si sa dezvolte in mintea sa un plan de lucru pe baza caruia sa inteleaga miscarea relatiei terapeutice. Urmarirea unui plan de interventie presupune o capacitate de sinteza din partea analistului si modalitati de intelegere psihodinamica. Una dintre deosebirile dintre psihoterapia psihanalitica si psihanaliza consta in faptul ca in psihoterapie analistul se angreneaza activ in elaborarea sensului materialului analizatului, propunind interpretari, urmarind o tema. Travaliul analitic se distribuie in psihoterapia psihanalitica intre cei doi protagonisti intr-o maniera ceva mai echilibrata decit in psihanaliza unde analizatul este lasat sa elaboreze aproape singur, analistul revenindu-i munca de analiza iar analizatului revenindu-i cea de sinteza. (De aceea reconstructiile isi gasesc astazi un loc mai potrivit in tehnica psihoterapiilor psihanalitice decit in psihanaliza.)  Scopul unei interpretari in opinia lui Freud este acela de a adauga ideilor vehiculate de analizat o serie de idei preconstiente si inconstiente pentru a reintregi astfel contextul semantic a discursului acestuia. Interpretarea consta in verbalizarea de catre terapeut a discursului latent a analizatului.

Scopul unei interpretari, in versiunea lacaniana este acela de a favoriza un proces asociativ capabil sa semnifice un continut emotional inconstient.

Abortarea interpersonal intelege interpretarea ca o secventa dintr-un schimb care depaseste cuvintul si explicitul prin intermediul carora analistul si analizatul se acordeaza in vederea construirii unui sens nou.

- greseli frecvente ale interpretarii:

                        - interpretarea prematura a unui continut inaccesibil  

                          analizatului. (A. se simte: coplesit, neputincios,atacat)

                        - interpretari nesistematice, imprastiate, partiale si

                          incomplete.(se cauta efectul imediat, doreste sa-si

                                              dovedeasca valoarea, stiinta)

                        - interpretarea conflictului inconstient inaintea interpretarii  

                          rezistentelor (aceasta  recomandare este privita nuantat de

                          catre diversele scoli. Lipsa unei strategii de lucru,

                                                neinsusirea unor informatii privind tehnica.)

                         - interpretarea neconsecventa a  rezistentelor.

                         – interpretari care nu tin cont de dinamica trasferului si de

                           reactiile contratransferentiale, contextul relational este 

                           nepotrivit.(Eu observator exccesiv, clivaj Eu particpativ- Eu

                                            observator)

                         - interpretari genetice excesive ca raspuns la o secventa

                           transferentiala relationala, ceea ce trimite la o blocare prin

                           deflexie a transferului.(apararea fata de T. sau lipsa

                                                                 cunostintelor tehnice)

                         – continutul interpretarii este fals.(graba in a interpreta, nu

                                                      poate contine nestiinta, neputinta proprie)

                        – interpretari gratuite, inutile care exprima continutul manifest

                          enuntat intr-o alta forma.(tendinta de fi suportiv sau de a-si

                                                                 dovedi stiinta)

                       -interpretarea este prea intelectuala, explica in loc sa

                        dezvaluie ( apararea fata de T. sau C.)

- interpretarile profunde trebuiesc pregatite printr-o serie de procedee:

               – decuparea din materialul analitic a unui aspect care este supus

                 atentiei analizatului.

               – clarificarea prin care discutia se concentreaza asupra aspectului

                definit ca semnificativ si incercarea de a elabora cit mai complet

                detaliile legate de acest aspect, amintiri, asociatii, particularitati,

                situiatii relationare in care apare.

               – intrebari care au darul de a aprofunda si largi materialul cu care

                 analizatul opereaza.

               – interpretari patiale a unor elemente separate, etc…prin acesti pasi pregatitori se incearca ajutarea analizatului sa-si construiasca (ansambleze) singur propria interpretare, la momentul cind poate suporta acesta confruntare si in masura in care poate, folosind propriile elemente. Atentie la evitarea sugerarii raspunsului care transforma interpretarea dintr-o dezvaluire intr-o manipulare alienanta. In procesul de apropiere de formularea unei interpretari analistul isi evalueaza si isi contureaza ipoteza, verifica, tatoneaza toleranta analizatului si nu urmareste sa-l conduca pe analizat catre o idee care este deja clara in mintea lui.

- psihologia Eului a rasturnat perspeciva asupra continutului interpretarii impunind prioritatea interpretarii rezistentelor inaintea conflictului inconstient.(M. Klein si J. Lacan au contestant aceasta proritate tehnica plecind de la o neclaritate cu privire la definirea rezistentelor). Atentie! este vorba de rezistenta si nu de aparare, rezistenta fiind intotdeauna un proces interpersonal, deci transferential. Rezistenta apare intotdeauna fata de constientizarea si dizolvarea transferului in timp ce apararea este un fenomen intrapsihic determinat de echilibrul dinamic al instantelor psihice (Eu, Supra Eu, Sine). Din acesta perspectiva unele dintre interpretarile transferentiale sunt interpretari ale rezistentelor.

-  tema prioritara a  interpretarii din perspectiva psihologiei Eului este rezistenta la constientizarea transferului determinata de parerea pacientului ca analistul poate avea o anumita asteptare, o anumita reactie sau un set de valori prin prisma caruia il poate judeca, ceea ce il va face pe analizat sa traiasca o serie de sentimente de rusine, vinovatie sau teama care blocheaza accesul catre conflictul inconstient si catre un material transferential profund.

Datorita componentei relationare a rezistentelor atitudinea analistului joaca un rol decisiv in aparitia, mentinerea, accentuarea sau slabirea acestor rezistente, analistul fiind chemat sa gasesca o cale de mijloc intre rigiditate si permisivitate, mai precis el trebuie sa fie maxim permisiv fara a atenta totusi la rigorile cadrului. Este important de stiut ca un cadru instabil sau excesiv de flexibil reprezinta uneori o blocare a transferului sau o accentuare a rezistentelor care se pot desfasura doar in conditiile sigurantei oferite de un cadru asigurator.  

- interpretarea rezistentelor vizeaza mai intii rezistentele constiente sau preconstiente care apar in scheme comportamentale interpersonale sau in scheme de gindire. Urmeaza apoi interpretarea rezistentelor inconstiente care vizeaza relatia transferentiala prin intermediul careia analizatul cauta sa obtina satisfactii transferentiale provocind analistul sa adopte atitudini gratificante. Spre exemplu tendinta analizatului de a vorbi incontinu de-a lungul unei sedinte poate fi inteleasa ca o rezistenta ce poate fi interpretata la mai multe nivele, ca o incercare de pastrare a controlului asupra trairilor si asupra analistului (rezistenta constienta sau preconstienta). Rezistenta preconstienta ar viza evitarea dependentei fata de analist pus in pozitia parintelui autoritar si vesnic nemultumit de prestatia analizatului. In plan inconstient acest comportament este legat de dorinta de a obtine afectiunea si recunoasterea din partertea acestui parinte pe care se straduieste sa il impresioneze. 

- decisiv pentru o buna interpretatre este atmosfera, momentul interpretarii, contextul, tonul vocii si mai ales atitudinea empatica a analistului, adica tocmai componenta umana prin care analistul transmite faptul ca il intelege afectiv pe pacientul sau, ca este alaturi de el in fata acestei confruntari dificile cu propriile sentimente si dorinte si nu continutul tehnic al interventiei. Uneori  un continut aproximativ al interpretarii poate cuprinde toate acele elemente simbolice care fac ca interpretarea sa functioneze fara ca acesta sa fie tehnic foarte exacta. Acesta ar trebui sa orienteaze atentia analistului nu doar asupra continutului explicit al interpretarii cit mai ales asupra dimensiunii relationare. Rolul interpretarii este cel de vehiculator de mesaje implicite, ca suport a unei comunicari simbolice prin care analistul transmite feed-back-uri corectoare sau prin care  analistul se aliaza cu Eul analizatului (Eu auxiliar) ajutind ca acesta sa se confrunte cu trairi care in trecut nu au putut fi gestionate. In acest caz interpretarile pot avea un rol continator sau suportiv.

- interpretarea reprezinta doar un element izolat dintr-o serie de schimburi subtile, de multe ori inconstiente dintre cei doi si la limita, interpretarea chiar poate lipsi, ceea ce se si intimpla in multe sedinte in care totusi se realizeaza un travaliu terapeutic, ca in cazul pacientilor puternic regresati sau a pacientilor care au trait experiente traumatice intr-o perioada preverbala.  (Fara alianta terapeutica, fara elementul continator empatic si fara mesaje corective implicite nu cred ca exista schimbare, ceea ce nu inseamna ca doar prezenta acestor componete interumane garanteaza schimbarea analizatului.)

- in procesul de interpretare conteaza foarte mult aspectul relational al interpretarii, adica ce se joaca in relatia transfer-contratransfer si cum cade interpretarea noastra pe acest context relational. Spre exemplu la o secventa transferentiala in care analizatul asteapta ca analistul sa reactioneze continator si empatic, o interpretare genetica corecta poate fi resimtita ca o respingere, ca o ratare a intilnirii emotionale a analistului cu ceea ce simte analizatul si poate avea efecte contraterapeutice.

- uneori interpretarile verbale pot fi inoportune, comunicarea terapeutica desfasurindu-se in plan relational ( Ex: o clienta aflata la inceputul terapiei acuza o lipsa de interes si de implicare din partea persoanelor apropiate de la care asteapta mai mult, mai ales este suspecta fata de interesul reala al mamei fata de ea. Pe fondul acestor discutii intinse de-a lungul mai multor sedinte, clienta plateste folosind o bancnota care reprezinta dublul sumei necesare, obligind astfel terapeutul sa-i restituie de fiecare data jumatate din suma avansata de ea ca rest. Prin acesta modalitate inconstienta ea incerca sa testeze si sa creeze o relatie o cu analistul(mama) bazat pe un ’schimb’ afectiv, relatie in care ea se implica ca parte ‘cerindu-i’ terapeutului sa raspunda intr-o proportie egala. In acesta secventa analistul prefera sa nu interpreteze deocamdata transferul ci sa il foloseasca pentru a oferi un raspuns implicit si simbolic la cererea clientei, urmind ca interpretarea acestei cereri sa se faca intr-o etapa mai avansata a terapiei, dupa consolidarea aliantei terapeutice. O interpretare a transferului in acest moment ar fi prematura si inoportuna. )

- in principiu o interpretare transferentiala trebuie facuta dupa consolidarea unei aliante terapeutice, adica dupa ce analizatul este sigur de posesia obiectului ‘bun’ de la care plecind poate pune in relatie si in discutie relatiile disfunctionale cu obiectele din istoria sa. Winnicott vorbea despre o mama fundal continatoare si mama ca obiect atacat sau sedus.

- interpretarea trebuie sa ramina pe cit posibil limitata, sa ofere doar un element ajutator minimal, o punte de sens intr-o retorica inconstienta, ea trebuind sa ramina partial de neinteles pentru analizat, fiind in acest sens preconstienta si acesta pentru a nu epuiza epistemic conflictul care ar atrage dupa sine pericolul rationalizarii.

O interpretare exhaustiva devine reconstructie si poate bloca afectul asociat, mentinind analizatul intr-o pozitie infantila de neajutorare. (O mama buna este acea care pune la indemina bebelusului acel tip de hrana, pe care acesta o cere, atunci cind este nevoie si in cantitatea necesara. Orice exces al mamei o transforma intr-o mama intruziva, manipulativa si alienanta de care copilul va tinde sa se apere sau sa se agate). Interpretarea nu epuizeaza epistemic inconsteintul ci il provoaca la dialog, este o deschidere spre un sens pe care analizatul este invitat sa-l defineasca.

- interpretarile transferului pot fi: - interpretari clasice ale transferului (transferul inteles ca fenomen intrapsihic), sunt interpretari genetice care fac referire la un eveniment timpuriu, la un ‘atunci si acolo’ fata de care analizatul este chemat sa ia act si sa inteleaga ca perceptia lui asupra prezentului este contaminata de experientele trecutului.

Acest gen de interventie este astazi din ce in ce mai mult pusa in discutie si este folosit mai degraba ca un mijloc auxiliar pentru interpretarile transferentiale relationare si se apropie mai mult de reconstructie de care totusi se deosebeste printr-o mai mica complexitate a elaborarii. Acest tip de interpretare desi folosit in etapele avansate ale terapiei, trebuie utilizat cu masura ca o completare (reconstructiva) al unui demers care pune accentul pe interpretarile transferentiale relationare, axate pe prezentul relatiei analist-analizat care au un important efect mutativ. Interpretarile genetice facute prea devreme pot fi lesne trasformate in rationalizari si utilizate inconstient ca rezistente. Acesta abordare pacatuieste prin faptul ca face apel la o ‘realitate’ exterioara analizatului,’obiectiva’, pe care analistul o detine, ‘vindecarea’ analizatului depinzind de masura in care el poate trai relatiile prezente asa cum se intimpla ele de fapt, adica asa cum le descrie analistul. Efectele negative ale acestui tip de interventie sunt usor de ghicit… O alta consecinta implicita a acestei abordari ar fi conceptia conform careia transferul este al analizatului, analistul neavind nici o implicare in aceasta proiectie si decurge din modelul freudian al analistului oglinda. Consecintele in planul relatiei sunt clare: idealizarea analistului care detine cheia adevarului analizatului sau din contra invidia sau chiar furia fata de un obiect care detine o pozitie privilegiata, poate induce ideea obedientei salvatoare, deci a alienarii prin preluarea modelului analitic sau poate trezi sentimentul de a fi neinteles de analist atunci cind un discurs care il vizeaza pe el este deflectat asupra trecutului, ceea ce conduce de multe ori spre reactii ostile si spre actingout-uri. Acest gen de interventie slabeste (blocheaza) repede afectele care nu cunosc o mare dezvoltare, analiza ia forma unor rationalizari elaborate in care de obicei analizatul il adopta formal pentru a-l folosi inconstient ca rezistenta, caz in care desi analizatul stie ce il pune in miscare el nu prezinta schimbari comportamentale semnificative.

Terapia insight-ului bazata pe interpretari genetice este depasita de clinica, chiar Freud remarcind faptul ca a cauta si interpreta conexiuni din istoria analizatului in raport cu datele prezente nu sunt de mare folos.

- eficient in procesul de interpretare este definirea schemelor conflictuale traite in prezent in relatia cu terapeutul ceea ce apropie demerul analistic apropierea de abordarile cognitive.

- nici retrairea unor afecte puternice in terapie nici intelegerea intelectuala a conflictului nu sunt de folos schimbarii durabile, (interpretarile trebuind sa mobilizeze afectele asociate a caror elaborare sa conduca catre o restructurare cognitiva (intelectualta, reprezentabila).  

                 – interpretarile exterioare transferului in care relatia cu terapeutul nu se discuta si este folosita atunci cind analizatul transfera asupra unei alte persoane decit terapeutul sentimente care ii sunt adresate in mod inconstient acestuia. Aceste interpretari sunt adesea folosite pentru a pregati analizatul pentru interpretarile trasferentiale interactionale, familiarizind pacientul cu modalitatile de functionare a inconstientului si facind astfel plauzibile interpretarile profunde. Deasemeni aceste interpretari creeaza punti intre ceea ce se intimpla in afara relatiei terapeutice si ceea ce se intimpla in acesta relatie.( Ex: P – seful meu este un tip dragut, se poarta frumos cu mine, chiar simt ca ma intelege, cind am ocazia merg la el in birou si bem cafeaua stind de vorba despre orice. Din pacate nu prea are timp, e foarte ocupat si fiind un tip dragut toata lumea il cauta asa ca cine are mai mult tupeu merge mai des la el in birou.

T – cine merge mai des in biroul sefului?

P – toata lumea merge dar am o colega care s-a angajat in acelasi timp cu mine, e doar cu doi ani mai mare ca mine dar are foarte mult tupeu, cind o cauti este in biroul sefului. Nu pot sa o sufar, e peste tot, nu pot sa respir din cauza ei. E prefacuta, egoista, nimeni nu are loc de ea.

T – deci: avem un domn dragut pe care tu il apreciezi foarte mult si care ti-ar arata si el mai multa atentie daca nu ar fi acesta colega mai mare cu doi ani care il acapareaza si pe care nu o poti suferi…parca imi suna cunoscut acesta poveste…la ce te duce cu gindul?

P – incredibil!… De doi ani lucrez in acest colectiv si nu m-am gindit o secunda la asta, da! asta e, cum de nu mi-am dat seama.

T – la ce te gindesti?…

P – semana exact cu relatia mea cu tatal si cu sora. Din cauza ei eu nu am putut avea o relatie mai buna cu tata, asa e ea, egoista, intriganta, se baga tot timpul in fata, prefacuta. Totusi relatia mea cu tata a fost buna, ma rog, se pare ca nu atit de buna pe cit mi-asi fi dorit eu…  )

                 - interpretarea interactionala a transferului, interpretarea in ‘aici si acum-ul’ relatiei. Aceste interpretari transferentiale atunci cind pot fi oferite fara a forta analizatul constituie o prioritate tehnica. In cadrul acestei abordari intrebarea prioritara a analistului este: ceea ce imi povesteste analizatul in acest moment mi se adreseaza indirect mie? Experienta relationara prezenta este utila deoarece capata valoarea unei noi experiente,  nefiind legata in mod automat de dimensiunea repetitiva a unei experiente vechi, chiar daca acesta exista in fundal. Experienta trecuta care este prezenta in realtia terapeutica intr-un maniera simbolica devine deschisa unui nou deznodamint. Interpretarea transferului din perspectiva relationara isi propune sa inteleaga modul de functionare a analizatului in realtia prezenta si reala cu analistul dar nu numai, intelegerea sentimentelor fata de analist si fata de persoanele din anturajul prezent, recunoscindu-se implicit faptul ca acestea sunt partial reale si justificate de reactiile contratransferentiale ale terapeutului sau a persoanelor cu care clinetul vine in contact. Analistul recunoaste tacit dimensinea lui umana, faptul ca el poate fi atins si miscat emotional de ceea ce traieste analizatul sau, ca este angrenat in materialul pe care analizatul il aduce in terapie. Trasferul interpretat interactional este potential bulversant pentru analizat tocmai datorita caracterului prezent, actual, care angreneaza persoanele analizatului si a analistului. Din aceste motive nu poate deveni obiect de interpretare decit in unele sedinte si dupa o pregatire prealabila a interpretarilor aluziilor transferntiale. Unii autori considera ca doar aceste interpretari transferentiale au efect mutativ deoarece implicarea emotionala a analizatului si a analistului este maxima. Faptul de a implica si recunoaste sentimentele reale ale analistului acest gen de interventie trezeste mari rezistente la interpretare chiar in terapeut.

- sigur nu trebuie exagerat si tradus tot ce spune analizatul in termeni transferentiali actuali, nu tot ce spune acesta se refera in mod indirect la analist, ceea ce ar tinde spre negarea elementului de realitate externa pentru o multime de evenimente extraterapeutice care se petrec in viata analizatului si ar aseza persoana terapeutului intr-o pozitie cu totul speciala in mintea analizatului. Analistul trebuie sa se aplece mai intii asupra conflictelor din viata reala si din prezentul analizatului si abia apoi sa caute sa discute implicatiile transferentiale inconstiente si repetitiile pe care aceste conflicte le implica.

- totusi in clinica interpretarile genetice, cele exterioare transferului si cele trasferential interactionale se imbina subordonindu-se pricipiului atacarii mai intii a conflictelor prezente si aflate in inconstientul prezent pentru ca in fazele avansate si terminale sa avansam interpretari genetice profunde si sa utilizam reconstructii. Deasemeni principiul accesibilitatii clientului la materialul interpretat este intotdeauna respectat, in absenta acestei accesibilitati orice interpretare devenind neoprationala. Totusi nu orice interpretare este una transferentiala, o parte insemnata a muncii analitice se centreaza pe interpretarea unor reactii inconstiente petrecute in afara sedintei si in afara relatiei transferentiale.

- analizatul trebuie incurajat sa-si formuleze propriile interpretari. Pentru acesta interventia analistului trebuie sa fie minimala si sa se reduca de cele mai multe ori in a-l ajuta pe analizat sa culeaga acele date ale experientei sale de la care plecind acesta sa-si poate construi propriile ipoteze. Partea importanta a muncii analitice consta in facilitarea interpretarii prin clarificari, intrebari, incurajari, propuneri de teme de reflexie, decupaje, etc…

- nu atit continutul interpretarii este esentiale ci sensul ei, in cadrul unor schimburi petrecute in interiorul relatiei. (Ex: intr-o terapie cu un client care tolereaza greu despartirile si care ceruse de mai mult timp sa-i se recomande o care, in ultima sedinta dinaintea vacantei de anul nou el vorbeste despre dificultatea de a tolera absenta terapeutului. La sfisitul acestei sedinte terapeutul scote o carte din biblioteca pe care i-o imprumuta. In acesta secventa transferentiala terapeutul a considerat ca este mai profitabil sa nu interpreteze transferul ci sa-i ofere analizatului un obiect tranzitional care il inlocuieste pe durata vacantei. Acest gest poate avea, intr-un anumit context, sensul unei interpretari.)

- un important rol in procesul de vindecare este deziluzionarea progresiva si partiala a anlizatului care il orienteaza astfel spre trairea unor experiente noi si reale (in sensul unei realitati externe) si renuntarea la satisfacerea vechilor fantasme. Frustrarea progresiva, simboligena (Dolto) regleaza asteptarile analizatului, stiut fiind faptul ca frustrarea reprezinta un raport intre asteptari si impliniri. Pentru a sprijini dezvoltarea, limitarea (castrarea) introdusa de interpretari trebuie sa indeplinesca doua conditii:           

      – sa se faca pe fondul unei intelegeri empatice, pe fondul unui suport si a

        unei increderi implicit afirmate.

      - sa interzica satisfacerea directa a cererilor trasferentiale obligind

      dorinta sa gliseze de la obiecte primare, arhaice, fantasmate catre obiecte

      actuale, secundare si partiale.

- uneori la pacientii suferind de tulburari relationale precoce interpretarile, chiar corecte din punct de vedere tehnic, pot functiona ca aparari ale analistului fata de afectele trezite de trairile pacientului. A pune in cuvinte ceea ce traieste analizatul reprezinta o operatiune de evacuare sau de legare a unei trairi intolerabile, ceea ce reprezinta o ratare a continerii, singura de la care plecind analizatul poate reamenaja propriul orizont intrapsihic.

- totusi cu toate ca putem izola teoretic doua principii de interventie, unul empatic,  centrat pe relatia actuala numit terapia experientei emotionale iar celalat interpretativ extern, centrat pe intelegerea dinamicii intrapsihice numit terapia clasica a insight-ului, o interventie terapeutica eficienta imbina in proportii variabile cele doua principii de actiune chiar daca unul dintre aceste este dominant la un moment dat. Accentuarea acestei dihotomii poate arunca practica clinica intr-o extrema care se rasfringe in final asupra eficientei terapeutice.

 

INTREBARI-DISCUTII:

1. ce inseamna ‘interpretare corecta’?

2. interpretare spontana sau interpretare elaborata?

3. interpretare istorica-explicita sau interpretare relational-simbolica, altfel

    spus continut sau simbol?

4.ce rol au experientele personale ale analistului in configurarea

   interventiilor lui?

5. cind putem introducem interpretari ale transferului.

6. cum procedam atunci cind noile date acumulate contrazic o veche

    interpretare?

  

 

   

 

 

 

RECONSTRUCTIA

 

- reconstructia tinde sa ocupe in tehnica psihanalitica moderna un loc din ce in ce mai redus datorita unor multiple obiectii, fara as pierde cu toate aceste importanta in ansamblul procedeelor tehnice.

- pt Freud analistul trebuie sa reconstruiasca pleacind de la derivatii inconstienti, aspecte ale istoriei acestuia, ascunse ca urmare a interventiei refularii. Astazi putem admite, plecind de la parcurgerea stadiilor pregenitale, ca putem fi martori ca terapeuti ai unor experiente relationale nefericite traite inaintea dezvoltarii limbajului verbal implicat in procesul de reprezentare. Fata de aceste experiente nu putem vorbi decit in termenii unei memorii afective. In aceste cazuri analistul poate proceda la reconstructii prin asezare unor reprezentari de cuvint asupra unor trairi. Trecerea de la afect si procese primare catre reprezentare si procese secundare presupune un travaliu de constructie. A. Green foloseste termenul de ”mit de referinta” pentru a desemna efectul retroactiv a ipotezelor pe care le formuleaza analistul cu privire la dezvoltarea clientului sau. Caracterul indirect a constructiei vine dintr-o dubla perspectiva: in primul rind recontructia/reprezentarea este de un alt ordin decit afectul si in al doilea rind recontructia implica o traducere a experientei mediate si de subiectivitatea analistului.

- practic reconstructia consta in legarea mai multor interpretari care si-au dovedit valabilitatea intr-un construct unitar. Ele pot fi partiale, legind doua trei interpretari sau chiar observatii, sau pot fi elaborate tinzind sa ofere o perspectiva larga asupra istoriei afective a analizatului. Ca si proces partial reconstructia poate intra in constructia interpretarii care pleaca de la multiple date ale relatiei si observatiei pentru a ajunge la o formula coerenta propusa ca interpretare. Ca orice material analitic reconstructiile trebuie sa ramina deschise reformularii.

- reconsiderarea importantei reconstructilor pleaca de de la revizuirea teoriei traumei si a fost continuata de dezvoltarea psihologiei Eului care pune accentul pe rezistenta si pe analiza transferului relational mai mult decit pe amintire, demonetizind astfel adevarul istoric care ramine incert, ipotetic si neesential in procesul de schimbare. In noua abordare pragmatica centrata pe obiectivul adaptarii, importanta devine reconstructia prezentului nu a trecutului. Esential in discursul analizatului este realitatea psihica de la care pleaca analiza si nu o presupusa realitate istorica supusa permanent unui proces de reamenajare situationala si relationara.

- reconstructia vizeaza un context afectiv cuprinzator prin legarea mai multor materiale intr-o formula coerenta propunindu-si astfel ceva contrar interpretarii, in sensul in care ea este mai aproape de constient decit de inconstient, mai aproape si in slujba Eului decit a Sinelui, este o elaborare secundarizata de legare, intr-un anumit sens este o inchidere a sensului.         

- reconstructia vizeaza nu asa cum spera Freud o reconstructie a unui adevar istoric ci o noua pespectiva asupra trecutului plecind de la datele trairilor prezente, actuale, adica de la materialul analitic enuntat, dar mai ales de la relatia analitica prezenta, singura relatie observata ‘in vivo’. Opunem astfel experientei trecute patogene experienta prezenta, ceea ce arunca asupra trecutului o alta perspectiva, reprezentarea istoriei subiectului fiind o constructie complexa care penduleaza si imbina permanete date istorice si prezente. Practic prin efectul retroactiv intelegerea prezentului conduce catre o alta retraire a datelor trecutului.

- putem gindi activitatea de interpretare, mai exact de interpretare a transferului, ca fiind precedata de intelegerea transferului, adica de un proces de gindire, de elaborarea unui model, a unei constructii in mintea analistului. Procesul de intelegere si gindire desfasurat in mintea analistului poate fi inteles ca si o constructie. Nu trebuie sa uitam ca ceea ce oferim totusi clientilor nostrii sub forma unei interpretari sau a unei constructii sunt afecte contra-transferentiale convertite in reprezentari.

- continuumul inteventiilor terapeutice pleaca de la: incredere (alianta)- clarificari- intrebari- confruntari- interpretari- reconstructii. Reconstructia este o sinteza, analiza produsa de interpretari este o descompunere in elementele componente, o destructurare a unui mod vechi de autoreprezentare. Reconstructia utilizeaza functia integratoare si sintetica a Eului intarind forta acestuia si controlul asupra impulsurilor inconstiente, fiind structuranta si conducind, daca este folosita cu masura si la timpul potrivit, la scurtarea duratei terapiei si la stabilizarea rezultatelor ei. Pretentia lui Freud de a pune la dispozitia analizatului un material cit mai cuprinzator lasindu-l pe acesta sa-l structureze nu este confirmata intotdeauna de clinica, uneori analistul trebuind sa se angrneze alaturi de analizat in structurarea acestui material care reprezinta un indicator al incheierii terapiei.

- esential pentru reconstructie este momentul aplicarii ei, ea trebuie introdusa dupa ce in prealabil s-a facut analiza cit mai cuprinzatoare a transferului, a apararilor si a conflictului inconsteint, in faza de elaborare pe care o parcurge analizatul.

- reconstructia procedeaza la o rescriere a datelor istorice si prezente printr-o imbinare coerenta, cu sens, integreaza multitudinea de date analitice (altele decit cele transferentiale) conducind la o ruptura fata de modelele infantile de relationare. Reconstructiile ofera elaborarii afective un cadru conceptual-cognitiv  care confera stabilitate noilor achizitii afective, imbinind atit trecutul cit si prezentul, atit afectul cit si cognitia care oricum opereaza integrat in functionarea psihica. Pentru ca reactia prezenta este conditionata de experientele trecutului, redefinirea acestor expereinte conduce spre o reconsiderare a prezentului. Elaborarea retroactiva determina si o redefinire a trecutului plecind de la datele prezente, determinismul psihic fiind unul complex si functionind in ambele sensuri, din trecut spre prezent dar si dinspre prezent spre trecut. Reconstructiile reprezinta o implicare si o recunoastere a functiilor cognitive in procesul de autocontrol afectiv.

- in cadrul psihoterapiei psihanalitice reconstructiile mentale ale analistului sprijina planul de lucru si strategia tehnica de abordare a cazului. Exista reconstructii pe care le elaboram pentru analizat si care ii sunt comunicate acestuia si reconstructii succesive pe care analistul le elaboreaza pentru el insusi pentru intelegerea cazului.

-  uneori folosirea reconstructiilor poate reprezenta o aparare atit a analistului cit si a analizatului fata de transfer in locul caruia se propune o intelegere intelectuala a istoriei pacientului, mai ales atunci cind analistul este tentat sa apeleze prematur la reconstructii pe care le comunica analizatului, sau atunci cind analistul face un efort sustinut de a-si reprezenta coerent dezvoltarea analizatului neputind suporta ambiguitatea si nestiinta sa

- reconstructiile mai mult decit interpretarea implica intr-o mare masura angajarea subiectiva a analistului cu personalitarea sa, cu orizontul sau teoretic, cu valorile sale, cu apararile sale, astfel incit aceste reconstructii reprezinta mai degraba metafore cu o incarcatura simbolica care imbina coerent elemente simbolice cu experienta emotionala a analizatului pentru a se ajunge la un acord convingator intre trairi si reprezentari, la putinta de a numi si astfel de a contrlola propriile afecte. Descoperierea fantasmelor care insotesc primii ani de dezvoltare solicita terapeutului imaginatie creatoare si un tip de rezonanta cu propria istorie fantasmata implicata in elaborarea reconstructiilor.

- trairile analistului in reconstructii sunt reduse la minim el fiind angrenat intr-o mare masura intelectual. In reconstructii analistul reflecta din afara istoria analizatului nu o traieste ceea ce apropie reconstructiile de terapia clasica a insight-ului.

- reconstructia satisface nevoia de sens, coerenta, astfel incit o interpretare functioneaza in masura in care ea se incadreaza intr-o retea de interpretari care inglobeaza elemente multiple ale istoriei analizatului pe care reconstructia le leaga intr-un anasamblu, ceea ce ar corespunde procesului de legare al excitatiei din teoria freudiana.

- atit interpretarile cit si reconstructiile reprezinta de multe ori suportul unor schimburi de mesaje afective implicite prin care se realizeaza un acord reparator intre cei doi interlocutori, care constituie, in opinia mea, unul dintre cei mai eficienti factori ai schimbarii.

- astazi, reconstructiile isi gasesc locul doar in faza finala a unei terapii in procesul de analiza a incetarii relatiei terapeutice, ca o retropspectiva a muncii analitice si acesta pentru ca tocmai apelind la functiile sintetice ale Eului intaresc aceste functii si odata cu acestea intaresc si rezistentele aferente necesare unei functionari autonome si controlului acelor trairi care nu au fost analizate suficent. Acesta nu inseamna ca de-a lungul terapiei nu putem utiliza reconstructii partiale.

 

 

INTREBARI-DISCUTII:

 

1. sunt oportune reconstructiile? argumentati punctul de vedere.

2. ce rol joaca elaborarea cognitiva in ansamblul schimbarii terapeutice?

3. cit de detaliate pot fi reconstructiile?

4. ce rol au teoriile la care adera psihanalistul in contructia reconstructiilor?

 

 

                        De mult prea multe ori psihanaliza a fost acuzata de cei care confunda scopul cu mijlocul si cauza cu efectul de un oarecare biologism, o serie intreaga de concepte istorice, freudiene, fiind amendate cu aceasta eticheta careia i se atribuie cumva un sens peiorativ, existind chiar o intreaga pleiada de terapeuti  trecuti prin formarea psihanalitica care au incercat sa regindeasca edificiul teoretic psihanalitic in ideea de a-l epura de acest corp strain si incomod, soma. Din punct de vedere istoric  inteleg acest efort ca un demers necesar gindit pentru a delimita un nou domeniu si un nou obiect de cunoastere, astazi fiind pusi intr-o situatie oarecum diferita , angajati intr-o miscare centripeta de recuperare si reintegrare a fundamentelor si a unei viziuni unitare despre minte si corp. Demersul de reducere a fragmentarii in incercarea de a favoriza reprezentarea unor procese altfel de neinteles, in care corpul si mintea actioneaza ca un tot, are suportul unor etnologi si filosofi care subliniaza existenta unui continuum intre corp, minte si productiile culturale si sociale.

         Printre conceptele supuse criticii se afla si principiul placerii, principiu imprumutat de Freud din fiziologie. Incercind sa explice motivatia actuala si sa defineasca seria unor concepte calitative de tip placere-neplacere, Freud preia modelul dinamic si economic enuntat de Fechner asociind placerea reducerii tensiunii psihice si neplacerii cresterii acestei tensiuni. Depasind repede aceasta ipoteza pur economica Freud adauga variabilei tensiune, factorul timp si finalitatea constantei, cu toate acestea el nereusind sa explice satisfacator corelatia dintre cantitate si trairi subiectiv calitative.

         Totusi acest principiu fundamental al metapsihologiei freudiene poate fi regindit si rescris intr-o perspectiva pur psihologica pastrindu-se astfel valabilitatea si importanta explicativa in ansamblul gindirii psihanalitice ca si in dinamica proceselor psihice ce motiveaza actiunea.

         Pentru explicarea functionarii principiului placerii dar si pentru largirea intelegerii pe care acest concept o ofera voi face apel la o metafora, un mit al oglinzii sparte  fara a insista asupra formei stilistice.

         Cind copilul care s-a nascut afla de existenta sa, adica intr-un moment a declinului atotputerniciei narcisice, primul lucru pe care il doreste este acela de a-si vedea propria lui imagine. Este o incercare de a evita acceptarea unei realitati angoasante care se insinueaza in sufletul sau, pentru aceasta incercind ‘sa apuce oglinda’ de la capatul patutului sau, ‘oglinda’ care ii zimbeste, adica mama. Aceasta oglinda ii scapa din mina si se sparge intr-o mie de cioburi pe care mama le stringe si le arunca imprastiindu-le in cele patru vinturi. Pentru ca mama nu este decit o reflectare subiectiva a copilului, si inca putin pe deasupra, acesta, copilul, va cauta de aici inainte toata viata acea oglinda ipotetica, obiectiva, capabila sa-i redea imaginea reala si in fantasma lui completa, a propriei sale imagini. Mama reala neputind oferi aceasta imagine, echivalentul simbolic al satisfactiei complete, dorinta originara apare acum alienata ca derivat pulsional,  fragmentata in mii de obiecte dorinta care alimenteaza viata psihica. Din vechea oglinda copilul pastreaza cu sfintenie un ciob numit Eu, de la care plecind va cauta sa recupereze toate celelalte fragmente in speranta ca odata regasite va putea reface vechea oglinda, cea din dorinta lui, pentru a se privi in sfirsit intreg.

         Aceasta poveste se refera la sentimentul de pierdere trait de mica fiinta, odata cu separarea de mama sa, a unei parti din el insusi pe care o va cauta toata viata intr-un obiect complementar prin care si pe care iubindu-l spera sa-si poata reface integralitatea narcisica, sentimentul de unitate si completitudine. Freud a conceput mica fiinta angajata inca de la nastere intr-un proces de mistificare a propriilor sentimente, cind vorbea despre alegerea de obiect anaclitica in care dorinta si iubirea, notiuni pur psihice, se sprijina pe functiile vitale adica pe o nevoie care le furnizeaza o sursa, o directie si un obiect. Acest prim model de relatie obiectuala blocheaza definitiv accesul catre orice implinirea reala a dorintei.

         Trebuie spus ca atit placerea cit si neplacerea se bazeaza pe confuzia dintre un proces fiziologic ce apartine naturii, biologicului si un proces calitativ ce apartine dimensiunii psihologice sau subiectului astfel incit o absenta la nivelul biologic este traita ca o amputare a subiectului in realitate cele doua dimensiuni functionind autonom. In filosofia indiana cel putin conform doctrinei Samkhya dar nu numai, cauza suferintei, a neplacerii este generata de  ignoranta prin care subiectul real al cunoasterii Purusa, psihologicul am spune noi printr-o echivalenta aproximativa, apare ca unit cu natura Prakriti, biologicul, printr-o falsa identitate. Ignoranta, suferinta si neplacerea sunt fenomene de transfer, deci o confuzie a naturii cu subiectul sau altfel spus o lipsa la nivelul unei nevoi biologice este resimtita ca o lipsa a subiectului . Aceste doua elemente constitutive ale individualitatii, mintea si corpul, functioneaza intr-o interdependenta evidenta, in sprijinul acestei afirmatii venind abordarea psihosomatica. Cu toate acestea putem afirma ca lucrurile pot sta si altfel in sensul ca mintea poate functiona si detasata de biologic cel mai bun exemplu fiind operatiile executate fara o alta anestezie in afara unei sugestii de tip hipnotic sau starile de coma profunda prelungita. Analiza si dizolvarea prin cunoastere a acestui transfer corespunde in filosofia indiana cu inlaturarea durerii si a neplacerii deoarece pentru a exista durere, care apartine intotdeauna naturii, trebuie sa existe si un subiect al suferintei, separarea celor doi lasind durerea fara subiect care se desfasoara in afara lui fara sa-l afecteze. Cu pastrarea proportiilor si a limitarilor corespunzatoare si psihanaliza propune acelasi instrument pentru depasirea durerii prin analiza transferului ceea ce ‘pare a fi’ este redus la ceea ce ‘este’, o experienta trecuta care nu dispare prin analiza dar cu care subiectul nu se mai identifica la nivelul efectelor ei. Diferenta dintre cele doua abordari este aceea ca in timp ce psihanaliza isi propune analiza transferului provenit din vechile relatii afective semnificative, practicile orientale propun o analiza a transferului inteles intr-un sens extensiv in care intreaga relatie cu realitatea este privita ca un fenomen de transfer, unde insasi subiectul este efectul unei alienari fundamentale.

         Revenind la principiul placerii dincolo de o biochimie a placerii si a neplacerii putem gasi un corespondent psihologic al placerii in iluzia refacerii unitatii narcisice si a neplacerii in tot ce aminteste sau accentueaza sentimentul fragmentarii pe care psihanaliza o numeste experienta castratoare. Acea bara prin care Lacan citindu-l pe Saussure desparte semnificantul de semnificat S/s sau daca dorim sa amintim aici intuitia freudiana putem identifica placerea ca fiind rezultatul pulsiunii de viata care tinde spre constituirea si mentinerea unor unitati din ce in ce mai mari, urmarind principiul unirii prin legare si neplacerea cu efectul pulsiunii de moarte care tinde sa fragmenteze si sa farimiteze dizolvind structuri.

         Din punct de vedere psihologic placerea ar corespunde reducerii sentimentului separarii, izolarii si intarirea sentimentului unitatii folosind inglobarea unor noi elemente care accentueaza sentimentul imbogatirii, al puterii si al posesiei unui ‘ceva’ care poate fi un obiect, o persoana sau o stare pe care psihanaliza a numit-o ‘falus’, cu importanta precizare ca ne aflam pe un teren pur subiectiv si deci conventional. Avind ceea ce crede ca doreste persoana traieste sentimentul iluzoriu al propriei cresteri. Cu cit poseda mai mult din ceea ce este investit libidinal cu atit rezerva de libido narcisic este mai mare si cu atit sentimentul bogatiei si al unitatii este trait mai pregnant. Avind in vedere aceasta logica putem afirma ca nu exista placere, doar tendinta de expansiune catre o stare placuta, obiectivata intr-un ‘mai mult’ fara finalitate, ca placerea reprezinta un produs strict fantasmatic extrem de  perisabil atita timp cit se intemeiaza pe ideea unei pierderi narcisice, pe ideea multiplicitatii si pe cautarea redobindirii fragmentelor lipsa alienate in obiectele dorintei. Tot ceea ce pare a fi o parte din mine este placut dar pentru ca nu pot fi niciodata complet acest sentiment se leaga de ceea ce imi confera iluzia de ‘a fi’, care la rindul ei cheama repetarea respectivei experiente ducind la o sete continua care alimenteaza o dorinta permanenta. Unitatea cautata nu poate fi atinsa decit prin abolirea ignorantei care acopera dorinta, ceea ce ar insemna in ultima instanta renuntarea la implinirea dorintei. Desi sunt constient ca o astfel de afirmatie suna absurd in cimpul teoriilor psihanalitice care fac, pe buna dreptate si in concordanta cu doctrinele indiene, din dorinta motorul functionarii psihicului, acest adevar psihologic nu face decit sa descrie o realitate caracteristica majoritatii indivizilor si anume aceea a unei existente dominate de frustrare  prin afirmarea unei logici a dorintei.  

         De partea cealalta corespondentul psihologic al neplacerii este reprezentat de sentimentul lipsei, a fragmentarii, izolarii, neputintei, separarii, practic neplacerea este asociata oricarei experiente care trezeste sentimentul propriei limite, tot ceea ce pare a nu fi al meu si in care nu ma recunosc sau prin care nu sper sa ma reintregesc. Din acest dualism Eu ideal(imaginar)-Eu clivat(real) rezulta atasamentul fata de placere si fuga de experiente neplacute, pentru ca lipsa placerii este resimtita ca o atingere narcisica si atrage dupa sine sentimentul pierderii de sine, suferinta lui ‘a nu fi’ care este o suferinta pur psihologica, existentiala. Aceasta poate fi traita in absenta oricaror surse notabile de frustrare sa le numim ‘reale’ aparind cu precadere tocmai atunci cind absenta unor frustrari semnificative rapeste persoanei motivul care mascheaza de obicei neplacerea si pe seama careia aceasta este pusa. Putem chiar afirma ca ‘realitatea’ ca sursa de placere sau neplacere nu are nici o importanta directa in dezvoltarea acestei trairi subiective. De aceea in mod paradoxal o persoana confruntata cu mari frustrari sufera din lipsa unor satisfactii reale dar tocmai aceste absente permit dezvoltarea unui ideal de satisfactie care functioneaza el insusi ca o sursa de suport fantasmatic ce satisface, vezi efectele credintei religioase. Frustrarea reala apara individul de a se confrunta cu un sentiment de lipsa la nivelul propriei persoane care este mult mai greu de reprezentat si de negociat, astfel ca putem gasi persoane care in mod paradoxal functioneaza bine in conditii pe care le presupunem intolerabile sau cel putin neplacute pentru ceilalti.

         Din punct de vedere psihologic definitia placerii ar fi ‘miscare spre ‘ in timp ce neplacerea ar corespunde cu ‘indepartarea de’. Sigur ca acest model nu poate explica inteaga problematica a unui fenomen de o importanta cruciala in functionarea psihica respectiv dinamica placere-neplacere. El poate explica intr-o maniera simpla o serie de fenomene observate cu o oarecare frecventa cum ar fi de pilda trairea unei profunde insatisfactii in cazul unei personae care isi poate satisface in realitate aproape orice dorinta sau acea betie a puterii sau a posesiei de bunuri cu mult peste orice necesitate reala. Altfel spus avem de-a face cu un anumit gen de insatietate care devine scop in sine si care daca este satisfacuta ofera o cantitate de placere indiferent daca efortul depus si sacrificiile pentru obtinerea acelei stari sunt uriase, adica daca trebuie sa-si asume o cantitate apreciabila de suferinta fizica si psihica. Am in vedere  exemplul alpinistilor care fac ascensiuni in munti inalti pentru care escalada reprezinta o uriasa sursa de suferinta greu de explicat apelind la un model economic dar care poate fi inteleasa conform acestui model altfel decit facind apel la conceptul de masochism. 

         Exista astfel un fel de a intelege placerea-neplacerea in absenta unei legaturi directe a acestora cu un obiect sau cu o frustrare desi intotdeauna un obiect este folosit ca punct de aplicatie sau explicatie. Acest mecanism pur psihologic fara nici o ancorare in real face referire la o cantitate de satisfactie pur subiectiva si pune in lumina o nevoie metafizica, aceea a cautarii unei experiente a unitatii fiintei care fundamenteaza dorinta si care impinge spre actiune. Cum insa starea de unitate a fiintei este imposibil de atins placerea este o transformare, o miscare fara final de negare a entropiei in acest sens placerea fiind o expresie a pulsiunii de viata care inseamna ordine, structura, sens. Astfel incit uneori singura modalitate prin care ne putem asigura o cantitate de placere este sa creem o dificultate pe care sa o depasim ulterior adica sa ne definim un sens al devenirii.

 

 

 

                   2002

 

FANTASMA  SI  REALITATE

                   Aceste  rinduri au fost scrise ca o incercare de elaborare suplimentara a unor idei enuntate in articolul intitulat ‘Imaginarul’ si am folosit drept pretext al acestei autointerogatii o afirmatie a lui Winnicott. Acesta in lucrarea ‘De la pediatrie la psihanaliza’ face o distinctie intre fantasma ca productie ce precede realitatea, sau mai exact experienta realitatii si fantasmare ca demers defensive in fata frustrarilor realitatii exterioare. Pentru a nu-l nedreptati pe Winnicott trebuie adaugat faptul ca el precizeaza implicarea realitatii in productia fantasmei pe care insa o leaga de o experienta a iluziei prin care lumea creata de fantasma utilizeaza ca materiale obiectele lumii exterioare  percepute de individ.

         Pentru ca fantasma este ferm ancorata in dorinta individului, pentru a putea fi tolerate acesta dorinta utilizeaza fantasma care face recurs in mod obligatoriu la prezenta sau suportul unei realitati obiective capabile sa limiteze dorinta. Fara acesta limitare a realitatii functionarea fantasmatica ar tinde sa expandeze in real ca halucinatie, prezenta realitatii evitind astfel fuziunea cu obiectul dorintei, satisfacerea halucinatorie a dorintei si astfel anularea obiectului a carei existenta tine tocmai de acesta distanta frustranta dintre dorinta si realitate sau dintre subiect si obiect. Acest punct de vedere  merge in prelungirea ipotezei freudiene conform careia Eul placere originar introiecteaza sursele de placere proiectind in exterior sursele de neplacere, astfel incit ceea ce va deveni Eul, interiorul si placutul se opun obiectului, exteriorului si neplacutului.

         Fantasma ca si activitatea de fantasmare opereaza in cadrul unei legaturi cu realitatea in absenta careia aceste fenomene sunt dificil de inteles pentru mine si cred ca fantasma nu poate preexista simtului realitatii asa cum afirma si Winnicott, experienta dobindita in timp de bebelus, a unei realitati diferite de sine la care ajunge micul copil la capatul unui proces de experimentare si dezvoltare. Consider  ca o anumita experienta a realitatii este traita inca din prima clipa dupa nastere, insasi nasterea putind fi gindita ca o imixtiune a realitatii in sinul fuziunii originare mama-fat. Realitatea preexista totusi copilului si se insinuiaza in viata sa inca de la inceput prin incapacitatea mediului de a raspunde perfect cererilor sale, cel putin nu la fel de promt ca in stadiul vietii intrauterine, prin greselile de ingrijire, prin stimulii absenti ori debordanti, prin chiar separarea copilului de mama sa odata cu nasterea. Atunci cind vorbim despre fuziunea mama-bebelus dupa momentul nasterii, despre atotputernicia gindirii magice care poate duce la aparitia sinului prin simpla dorinta a lui, vorbim desigur despre o ‘tendinta spre’, despre un anumit grad de atotputernicie, intotdeauna intre dorinta copilului si satisfacerea sa existind un spatiu de asteptare frustranta care tine de realitate. Chiar daca copilul nu pune acesta frustrare pe seama a ceea ce mai tirziu va defini ca realitate sau ca vointa a obiectului, el simte totusi ca aceste experiente neplacute nu tin de nevoile lui, ceea ce Winnicott a dezvolta ca spatiu tranzitional. Chiar daca concepem acest joc de placeri si suferinte in termenii unor relatii de obiecte bune sau rele, aceste obiecte comporta un grad de autonomie in raport cu asteptarile bebelusului,  autonomie care tine loc de realitate ca si categorie. Insasi prezenta obiectelor rele dind seamna despre acesta realitate care nu se supune vointei si dorintei bebelusului. Fluctuatiile mediului, dispozitiile mamei, nu vorbim totusi de o mama ideala, aduc in cimpul relatiei diadice un al treilea element care se interpune intre cei doi si apoi in chiar interiorul copilului. Acesta ”vointa straina”, acest al”al treilea” este elaborat retroactiv drept realitate sau Lege. Fara acest caracter limitativ asigurat de Lege (realitate) copilul nu poate nici fantasma nici produce fantasme deoarece aceste productii nelimitate de realitate s-ar transforma in halucinatii adica intr-o realitate pur subiectiva care ar acoperii total realitatea exterioara, satisfactie halucinatorie la care copilul nu ar avea nici un interes sa renunte si care ar pune in pericol supravietuirea psihologica si in ultima instanta si pe cea biologica. Acesta realitate fondatoare a subiectului prin instituirea despartirii de obiect este cea care instituie distinctia dar si legatura dintre psyche si soma. Acesta functie dubla de separare si legare instituita de realitate este deosebit de importanta, caci tocmai ceea ce separa doi termeni subiect-obiect, mama-copil, psihic-corp, determina si legarea acestor termeni intr-o interdependenta structurala.  De aceea putem spune ca referirile unor psihanalisit la diada mama-copil sunt inexacte deoarece daca nu avem trei termeni – dorinta, obiect si interdictie – nu putem avea o diada ci o fuziune, in acest sens orice referire la un stadiu pre oedipian nu este decit o figura de stil inexacta si imposibila. Intotdeauna intre mama si copil exista un al treilea care este un garant si o limita intre cei doi. Oedipul este nu doar universal, el este prezent acolo inca din prima clipa a nasterii, fara interdictie, castrare, Lege nu putem vorbi despre o fiinta. Realul si fantasma care reprezinta terenul de desfasurare a imaginarului nu pot functiona unul fara celalalt chiar daca uneori in proportii variabile, ca in cazul visului in care ‘realitatea’ intervine doar ca functie a cenzurii sau rest diurn, pentru ca realul ofera suport, punct de aplicatie si de legiferare a functiei imaginare fara de care nu avem o relatie diadica subiect-obiect ci o monada narcisica.

Pina aici am folosit o serie de termeni intr-o acceptiune pe alocuri neclara si incorecta facind uneori o echivalenta intre imaginar si fantasma si intre real si realitate impunindu-se o serie de clarificari. Putem vorbi de real in tremenii unui registru ale carui principale functii sunt cea de limitate sau interdictie a dorintei si cea de suport a dorintei, functii absolut necesare functionarii psihicului. Pe de alta parte, putem vorbi despre realitate in termenii unei abstractii, a unui factor X necunoscut care nu face nicicum obiectul gindirii simbolice a reprezentarii, in sensul de tradus, de o realitate interna si doar de acesta. Realul este compus din fragmente ale acestei realitati externe, mai exact din reactii fata de aceasta, adica din frustrari alaturi de dorinte si din complexe de aparari organizate in jurul acestor reactii strict subiective. Realitatea este, daca putem spune asa, o experienta intraductibila, nesimbolizabila, realul este reprezentantul legii, realitatea este legea, Dumnezeul religiilor, o lege care nu se explica pe sine fie si doar pentru ca exista. Este destul de periculos pentru un terapeut sa confunde acesti doi termeni si sa considere ca demersul sau terapeutic poate atinge realitatea, indiferent care sunt efectele relatiei terapeutice, a crede ca ai inteles ce se intimpla in realitate cu analizatul inseamna implicit a te substitui Legii si a condamna astfel la esec orice act terapeutic indiferent care ar fi consecintele acestuia. Numesc esec orice alt efect care nu faciliteaza o trezire ci o alienare, o initiere a clientului in orizontul propriului real. Acesta ultima judecata de valoare, o judecata desigur subiectiva, pleaca de la premiza ca scopul unei psihanalize nu este vindecarea simptomului, nu este starea de confort interior sau de relationare pozitiva cu mediul ci eliberarea de confuzie si de conflict care sa culmineze cu aparitia subiectului dorintei, a Vazatorului. Intotdeauna atingerea sau apropierea de acest deziderat este insotit de o mutatie fundamentala in starea de bine a subiectului, echivaleaza cu ceea ce am putea numi ”fericire”. Totusi acest beneficiu nu poate fi atins decit de catre un numar mic de persoane dintre cele care parcurg o psihanaliza.

         Revenind la relatia mama-copil este dificil de articulat functionarea unei monade narcisice care presupune absenta realului, ce anume altceva decit realul o poate deschide. Ne intrebam de ce bebelusul, care poseda o presupusa capacitate de halucinare a sinul in ciuda frustrarilor care apar imediat dupa nastere prin instalarea unei distante intre cerere si raspuns, de ce copilul nu-si poate mentine acesta capacitate in timp ? rapunsul meu este, cred, unul de bun simt : pentru ca realitate nu poate fi ignorata inca din momentul nasterii in ciuda eforturilor copilului de a face aceasta si in ciuda eforturilor mamei de a fi o mama perfecta, pentru ca realul este acolo inca de la inceput ca reprezentant al legii. Realitatea poate fi dora imblinzita, tradusa intr-un real suportabil asupra caruia pot actiona. Realul asa cum il intelg eu cuprinde ceva din felul in care Winnicott definea aria trazitionala, o arie care cuprinde ceva din copil sau adult si ceva din ceea ce nu ii apartine – realitatea.

         Daca admitem originaritatea mecanismelor proiective, respectiv introiective ca organizatoare a  subiectivitatii trebuie sa admitem si distinctia inlauntru-inafara si distinctia subiectiv-obiectiv chiar daca, sunt de acord, aceste polaritati reflecta gindirea unei persoane adulte si nu experienta unui bebelus. Cred totusi ca intr-o maniera implicita si diferita ca sens de ceea ce conoteaza pentru un adult experienta realitatii, a unei realitati subiective, singura de altfel pe care eu o admit, cred ca experienta acestei realitati insoteste primele experiente ale copilului. Realul este realitatea subiectivizata, realitatea este tot ceea ce se afla in afara subiectivizarii. Inteleg in acelasi timp realitatea interna ca un continuum evolutiv care porneste de la doze masive de subiectivitate si doze minore de realitate catre un amestec ceva mai echilibrat a elementelor apartinind celor doua categorii de realitati, cea externa si cea a subiectivitatii nevoilor individului. Intr-un sens limitat inteleg afirmatia winnicottiana conforma careia dorinta bebelusului creiaza sinul deoarece este greu de imaginat un ‘sin bun’ in afara acestei cereri, un fragment de realitate care nu este in prealabil imaginata cade inevitabil in afara putintei de semnificare a bebelusului, cade in afara sa dar este tot atit de adevarat ca o dorinta care nu intilneste suportul unui real limitativ nu poate incolti.

         In opozitie cu aceste elemente ale realitatii care isi fac simtita prezenta inca din primele zile de viata, fantasma si activitatea de fantasmare pot fi gindite ca mecanisme defensive primitive necesare construirii acelui mediu constant si securizant plecind de la nevoile si dorintele bebelusului necesare continerii  si structurarii lui, mediu in absenta caruia frustrarile impuse de realitate ameninta sa il dezintegreze. In acest sens activitatea de fantasmarea poate fi inteleasa ca un uter psihologic in care copilul nascut continua sa vietuiasca pina in momentul in care structurarea sa interna permite gestionarea sigura a afectelor sale si suportarea frustrarilor impuse de realitate. Din acesta perspectiva putem spune ca maturizarea este un proces dureros care implica renuntarea la beneficii imaginare, singura finalitate a cresterii fiind aceptarea castrarii, adica moartea. Acest model atribuie fantasmei si fantasmarii rolul de arie tranzitionala in sens winnicottian, un fel de membrana psihologica imaginara pe care individul o poarta toata viata pentru a face fata unei realitati altfel distructive. Fara fantasma ca loc continator realitatea nu are nici un sens pentru subiect, aceasta ramine de neinteles si permanent in coliziune cu dorinta subiectului.

         Facind o paranteza putem intilni acesta funtie jucata de fantasma in plan intern si in cimpul relatiilor interumane prin tendinta individului de a se situa intr-unul sau mai multe grupuri primare. Grupul primar este acel grup mic caracterizat prin predominanta relatiilor cu incarcatura afectiva si prin solidaritatea membrilor sai, rezultatul acestor intilniri psihologice find fuziunea individualitatilor intr-un intreg comun, in aparitia unui ‘noi’ care implica simpatie si identificare mutuala, prototipurile grupului primar fiind familia si grupul de prieteni. Aceste grupuri joaca un rol fundamental functionind ca instrumente ale socializarii si furnizind sensul identitatii individuale si sociale, a-l echilibrului individual si social care in acest fel este ferit de fragmentare si conflict. Grupul primar serveste in acelasi timp ca mediator intre individ si societate, prin intermediul grupului primar individul asimilind in mod specific ”macrocosmosul”, ceea ce asigura adaptarea la realitatea inconjuratoare. Facind o analogie intre fiogeneza si ontogeneza putem gindi acesta functie comuna pe care grupul primar si registrul imaginar o joaca si unul si celalalt vizind construirea unei unitatii intre propriile trebuinte si dorinte si ‘celalt’ care devine reprezentantul realitati externe, unitate la care individul este obligat sa renunte odata cu nasterea si apoi inca o data cu presiunea socializatoare care impune noi renuntari. Impingind si mai departe acesta analogie, intr-o maniera specifica discursului psihanalitic, am putea spune ca individul poate renunta la o satisfactie doar cu pretul regruparii acestei satisfactii la un alt nivel si intr-un alt cadru, renunta la beneficiile oferite de realitate in favoarea imaginarului si a unei dezvoltari fantasmatice. Renuntarea la obiectul matern  este posibila doar cu pretul deplasarii acestei dorinte asupra unei alte persoane, a grupului primar si mai departe a socialului care joaca in acesta ecuatie rolul simbolic matern caruia individul incerca sa-i placa acceptindu-i regulile si asteaptind in schimb recunoastere si iubire. Adaptarea la norme externe, performanta si eficienta sociala au deci in spate acesta nevoie de iubire si securitate pe care bebelusiul a asteptat-o initial de la mama sa care l-a dezamagit, iar cind acesta recunoastere ii este refuzata si de social unica alternativa ramine renuntarea definitiva la realitate si refugierea in imaginarul religios sau in cel psihotic. Grupul primar ca si fantasma raspund unei sperante inconstiente a aflarii unui mediu privilegiat creat dupa chipul si asemanarea dorintei individului capabil sa raspunda neconditionat tuturor solicitarilor sale. Dar pentru ca acest deziderat este imposibil de atins in realitate, orice grup si orice fantasma prin contactul individului cu realitatea solicita un grad de compromis in ceea ce priveste asteptarile subiectului rolul grupului primar si a-l fantasmei reducindu-se la stabilirea unui echilibru intre inlauntru si in afara, functionind ca un tampon intre individ si presiunile mediului exterior fara de care individul ar trebui sa faca fata unor frustrari destructurante.

         Astfel fantasma nu reprezinta o capacitate facultativa ci una vitala, esentiala supravietuirii permitind intilnirea si suportarea realitatii in doze suportabile, in fapt prin definitie fantasma se prezinta ca o altrnativa a realitatii pe de o parte si a dorintei de cealalta parte. Intreaga noastra viata psihica fiind o rezultanta a acestui conflict intre dorinta si realitate care ne condamna sa traim in fantasma avind de o parte o realitate imposibil de acceptat si de cealalta parte o dorinta imposibil de atins. Fara limitarea realitatii fantasma ar seduce subiectul cu crearea unui obiect perfect adecvat dorintei intr-un mod halucinator amenintind astfel cu satisfacerea dorintei situatie insuportabila. Acest argument presupune ca achizitia capacitatii de a fantasma implica achizitia prealabila a unei experiente pe care o putem numi a realitatii care sa contina si sa regleze/limiteze acesta satisfactie desi este mai corect sa sustinem simultaneitatea acestor doua achizitii. Structura presupune limite, limitarea antreneaza fantasma ca functie compensatorie. Winnicott face o distinctie interesanta si oarecum surprinzatoare la nivelul expresiei intre fantasma care precede experienta realitatii si fantasmare ca activitate menita sa compenseze frustrarile realitatii, fortind o intelegere metapsihologica care pacatuieste prin deschiderea unei dileme de tip ‘ce a fost mai intii ?’. Daca tinem neaparat sa creiem o ierarhie putem spune ca fantasma construieste realitatea dar tot atit de bine putem spune si faptul ca realitatea intemeiaza capacitatea de a produce fantasme, dar fantasma ca si productie psihica reprezinta rezultatul actinii simultane si a-l conflictului dintre dorinta (nevoie) si realitate. Fara acesta tensiune bebelusul nu ar avea suportul energetic necesar investirii fantasmei, nu ar avea nici un motiv sa fantasmeze, fara acest conflict originar fondator a-l individualitatii el nu ar mai avea nici un motiv sa descopera si sa controleze acesta variabila incomoda numita realitate. Cred ca experienta realitatii, dorinta si fantasma apar in mintea copilului de la inceput fara acesta simultaneitate trebuind sa admitem existenta unei dorinte care precede aparitia subiectului si nu ma refer aici la dorintele mamei. Cind spunem ca bebelusul halucineaza realitatea avem in vedere faptul ca el aglutineaza intr-o maniera imposibil de separat senzatii, nevoi si trairi personale cu senzatii si experiente care vin peste el din afara, dinspre realitate fara a putea discerne cu claritate ce este al lui si ce este al mamei. Putem vorbi despre o limita elastica a lumii interne si de aici a realitatii dar este foarte problematic sa abolim elementul realitate din ecuatie, adica elementul mama din diada mama-copil si sa descriem starea noului nascut facin apel la notiuni de tip ”monist narcisic” sau ”autist”, chiar daca acsti termeni redau intru-citva mai degraba la nivel metaforic ceva din modul de a simti a-l micului copil. Aceste descrieri nu pot acoperi intreaga experienta a bebelusului din care realitatea ca si experienta personala nu pot lipsi tocmai pentru ca realitatii ii revine rolul esential de a structura prin limitare lumea interna a fantasmei, chiar daca acesta experienta a realitatii din primul an de viata nu va avea niciodata exact acceptia pe care o are pentru un adult si aceasta observatie poate fi facuta si atunci cind comparam exprienta realitatii a unui adolescent in comparatie cu a unui adult sau a unui adult in comparatie cu experienta realitatii unui batrin. Oricum experienta realitatii, a realitatii interne desigur, ramine una deschisa si permanent problematica pentru individul aflat la orice virsta fie si pentru ca fiinta umana este una a limbajului, ea operind mental cu simboluri deci cu elemente care vorbesc despre realitate in locul realitatii, simbolul, reprezentarea si memoria dind seama despre neputinta omului de a trai experienta realitatii decit in cazuri exceptionale. Stim din experientele terapeutice ce efort, cit timp si ce dispozitiv tehnic si emotional este necesar pentru a ajuta analizatul sa traiasca in scurte rastimpuri experienta realitatii unor frinturi din propria sa istorie fara sa se lamenteze, fara sa plinga, fara sa jubileze si fara sa comenteze ci doar sa retraiasca si cind spunem ‘retrai’ avem deja in vedere un proces secundarizat prins in plasa protectoare a simbolului. Plecind de la aceste observatii putem afirma ca omul nu poate trai experienta prezentului fara a-l filtra prin reflexia trecutului care ii confera un sens acceptabil. Pentru a ne reprezenta dificultatea trairii experientei prezentului care presupune experienta realitatii nefiltrate prin simbol si nemediate de imaginar vom spune ca acesta  echivaleaza cu scoaterea din functiune a gindirii, a memoriei, a perceptiei si a reprezentarii si cufundarea intr-un univers senzorial inspaimintator fie si pentru ca acesta presupune confruntarea cu necunoscutul si cu destructurarea psihica.

 

 

 

 

          2003

Avem in acesta fraza un ‘a fi’ (sunt) si un ‘a gindi’ (gindesc) aceste doua atribute punind in evidenta o caracteristica a mintii umane care merita comentata.

citeste mai departe ‘Nu sunt acolo unde gindesc si gindesc acolo unde nu sunt’. J. Lacan.

Articolul de mai jos nu isi propune sa surprinda vreun adevar istoric ci sa traseze o relatie intre doua domenii aparent indepartate, stadiile dezvoltarii psihice si evolutia unui fenomen cultural, trecerea de la religia mozaica la cea crestina. Desi pentru unii acesta paralela ar putea parea surprinzatoare, nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca vorbim despre om si despre credintele sale, cele doua domenii neputind evolua nicidecum independent, ambele neputindu-se situa in afara cimpului de inters a psihanalizei. citeste mai departe Psihanaliza si religie

Gindurile de mai jos  pun in discutie o ipoteza ceva mai neobisnuita, care poate ridica unele semne de intrebare. Este  o incercare care isi propune sa surprinda trairea pe care o numim ‘depresie’ dintr-un alt unghi care, chiar daca pare a fi influentat de o nuanta existentialista, se doreste a fi unul pur psihodinamic.

citeste mai departe Depresia intre real si imaginar